Laura Huter este tânăra care şi-a depăşit propria condiţie, aceea de hipoacuzică, și a spulberat toate prejudecăţile fiindcă nu s-a lăsat învinsă
La cei 25 de ani, fata cu trup mlădios şi privire pătrunzătoare se poate lăuda cu talentul ei, cu reuşitele ei. După ce a terminat liceul, a făcut cursuri postliceale şi a ajuns pedagog. A absolvit apoi cursurile Facultăţii de Psihologie și este membră în trupa de dans şi pantomimă „No limit“ a şcolii craiovene unde lucrează, cu care a luat multe premii şi a depăşit hotarele ţării. Pictează şi confecţionează manual bijuterii. Nimic deosebit, s-ar putea spune, numai că Laura Huter are un handicap – nu aude şi nu vorbeşte. Ea este singura persoană hipoacuzică din Oltenia care creează bijuterii. Nu s-a dat bătută, nu a acceptat să fie compătimită de cei din jur sau să stea cu mâna întinsă la un colţ de stradă. Poate şi din acest motiv, cei din jur îi arată mai mult prin semne că i s-ar potrivi porecla de „cap mare“. Şi nu în sensul rău, dimpotrivă, ea vrea să cunoască tot mai mult, să găsească o rezolvare a problemelor cu care se confruntă, să fie un exemplu.
O luptătoare
Laura nu a auzit niciodată. În locul cuvintelor, „rupe“ câteva sunete. Este din Balş și provine dintr-o familie în care atât părinţii, cât şi fratele sunt oameni normali. Gimnaziul l-a făcut la școala specială „Sf. Vasile“ din Craiova şi tot aici a învăţat şi primii paşi de dans. „Mai mult în joacă, o profesoară i-a arătat câteva mişcări. I-a plăcut şi a continuat“, traduce interpretul mişcările mâinilor şi expresiile feţei Laurei. La liceu, Centrul şcolar „Beethoven“, s-a perfecţionat, iar acum a ajuns să-i înveţe pe cei mai mici decât ea. Căci după 2005, când a terminat liceul, s-a înscris la cursurile postliceale, după care a rămas în şcoală ca pedagog. Îi plac colegii şi s-a ataşat de ei. Aici a cunoscut succesul cu trupa „No limit“, devenind cunoscută atât în ţară, cât şi în afară. Îşi aminteşte că în urmă cu câţiva ani au ajuns chiar la emisiunea lui Teo Trandafir. Ultima lor reuşită este calificarea la preselecţia „Românii au talent“.
Aşa a fost să fie, poate Dumnezeu a înzestrat-o cu acest talent pentru a compensa lipsa celor două simţuri. În paşi de dans şi-a întâlnit şi iubirea.
Nu a auzit niciodată ritmul muzicii, dar a ţinut pasul cu colegii, a muncit şi împreună au ajuns să fie apreciaţi în Anglia, în Turcia, în Bulgaria. Mâinile Laurei se rotesc prin aer, fiecare gest al ei înseamnă un cuvânt. „În Turcia am fost aleşi ca fiind cei mai buni. Am luat premiul special. Ne bucură această apreciere“, spune Laura prin gura interpretului.
Pictura a deprins-o tot la şcoală. Mânuiește cu măiestrie penelul. Culorile se rânduiesc pe pânză precum gândurile pe care nu le poate exprima în cuvinte. Pictează împreună cu colegii, la atelier, pictează singură, în momentele de linişte. Florile, chipurile prind contur, imaginaţia naşte artă.
Puterea mâinilor
Că poate confecţiona bijuterii a descoperit aşa, într-o doară, când unul dintre coordonatorii de la şcoală, Filomela Salahoru, care i-a intuit talentul, a prezentat-o unui creator de bijuterii autohton. „Mi-am dat seama că are talent şi am luat-o cu mine la acest designer. În joacă, a confecţionat în faţa ei nişte bijuterii, după care a lăsat-o şi pe ea să încerce. I-a reuşit din prima. A deprins această tehnică. Lucra cu sârmă de la atelier, cu pietre de la bijuterii mai vechi, din lipsă de bani. A perseverat şi a reuşit. Nu s-a dat bătută cu una, cu două. A câştigat primii bani printr-un proiect şi aşa a reuşit să achiziţioneze şi primele materiale mai bune, pe care a reuşit să le vândă“, explică Filomela Salahoru, profesoară la Şcoala de hipoacuzici „Beethoven“ din Craiova. Aşa a reuşit Laura să aibă propria ei afacere. Cu ajutorul unui ONG, Laura are acum un PFA. Poate crea bijuterii şi visează că într-o bună zi va fi un designer cunoscut în acest domeniu, doar este o luptătoare. „Ar fi marea ei dorinţă“, spune interpretul, privind cu atenţie la mâinile Laurei.
Tânăra zâmbeşte şi îşi atinge faţa ca şi cum s-ar alinta. Poate se gândeşte că aşa a ajuns pentru cei din jur un exemplu, iar pentru familie o mândrie, şi nu o povară. A luptat continuu, pentru că nu a acceptat sentimentul de frică şi izolare.
