http:http://www.youtube.com/watch?v=6RHOQaCJPHs
http:http://www.youtube.com/watch?v=Q7AiegIhie4
Craiova – Timişoara, o încercare grea pentru toţi şoferii, indiferent de sex, vârstă ori marcă a maşinii conduse. Un drum infernal, pe care foarte mulţi vor începe curând să-l străbată, îndreptându-se spre destinaţii de vacanţă în Europa. Dacă se vor încumeta la acest chin, vor avea parte de şapte ore de semafoare, restricţii şi teren accidentat, nervi întinşi la maximum şi o îmbogăţire subită a vocabularului personal.
9.00 dimineaţa. Soarele clipeşte ştrengar, anunţând călduri toride. Nu-l luăm în seamă, avem AC – ne încurajăm, în timp ce ne pregătim pentru marea încercare. Verificăm scurt maşina – a fost la revizie acum două săptămâni -, facem câteva cumpărături absolut necesare: apă, suc, fructe. Spunem în gând o rugăciune, ne închinăm la toate bisericile din drum… Şi gata. La 9.15 fix ieşim din Craiova. Emoţiile sunt mari: destinaţia finală e Timişoara. Adică avem de parcurs un drum nu doar lung, ci şi greu. Câte opriri vom face, în câte semafoare ne vom poticni, cât de bine va suporta maşina terenul accidentat şi atât de înjurat de toţi şoferii care au avut de-a face cu el până acum sunt întrebări care ne cresc tensiunea arterială. Restricţia de 50km/h ne enervează de la început. Hei, doar am ieşit din Craiova, ce se întâmplă?! Maşinile zboară pe lângă noi, oarbe la indicatoare. Înghiţim în sec, dar nu cedăm: ne-am propus să respectăm toate regulile, chit că vom sta pe drum o zi întreagă! Numai aşa vom şti exact ce înseamnă un drum al craioveanului până în vestul ţării, fie că iese sau nu din ţară…
35 de minute până-n Filiaşi
Restricţia se schimbă din scurt: 70km/h, apoi, înainte de giratoriu, 40, şi în nici o sută de metri revine la 50. Drumul e ca uns, nici o crăpătură nu taie asfaltul. Deci: de ce? În fine, om trăi şi om vedea, ne îmbărbătăm singuri şi tragem aer adânc în piept. Un lucru ştim sigur: suntem doar la început!… Reuşim că trecem de Termo. 80. E semn bun. După mai puţin de 300 de metri ne revenim: iar 50. Probabil cineva îşi bate joc de noi, a aflat subiectul reportajului şi a înfipt o căruţă de indicatoare ca să ne pună nervii la încercare… 80. La o sută de metri, 50. 80. În mod cert, cei responsabili au avut un surplus de panouri rotunde de tablă şi niscaiva stâlpi de prisos – altfel, nu exagerau atât cu hărnicia. În stânga, şoferul dă semne de nervozitate. Bea nişte apă, dar nu-i trece. „Mi se pare bătaie de joc! Nu puteau să ţină o restricţie pe distanţă mai mare decât să ne zăpăcească în halul ăsta? Sunt drumuri secundare, e drept, mai sunt şi treceri de pietoni la Termo, dar totuşi… În cea mai mare parte a drumului, restricţiile sunt absurde!“.
Cu patru kilometri înainte de Beharca, fără nici un motiv, reducem din nou: 70. Schimbătorul de viteze e în priză: din 200 în 300 de metri, intră în altă treaptă. Iritant, enervant, exasperant. Plasticul şi folia serelor se topesc în soare, bucăţi de pământ în paragină se mişcă leneş, după ceasul de pe bord. Radar la Brădeşti. Trecem liniştiţi, doar respectăm legea. Într-o căruţă, ceva mai lentă decât noi, câţiva cetăţeni iau micul dejun din mers. Nu-i deranjează restricţiile, dar nici faptul că se află pe drum naţional…
În fine, Filiaşi. Ne uităm la ceas: fix 9.50. Adică nici mai mult, nici mai puţin decât 35 de minute, pentru o distanţă de 30 de kilometri. În condiţiile în care până la Severin mai sunt 75, iar până la Timişoara, „doar“ vreo 335 de kilometri – distanţă parcursă pe teritoriul României, să ne înţelegem! -, la o asemenea constatare ţi se poate ridica lesne părul în vârful capului. Dar, dacă ai plecat pe un drum care mai şi trebuie făcut, nu prea ai de ales: continui.
Ciochiuţa, uitată
Mehedinţi. Cu fiecare kilometru, peisajul se schimbă. Pe partea dreaptă cresc dealuri, în vreme ce în stânga câmpia rămâne pe distanţe mari lăsată în voia macilor şi a buruienilor. Indicatoarele se răresc. Restricţiile, la fel. Drumul e bun, spre satisfacţia şoferilor care au răgazul să-şi menajeze forţele. O avertizare de monitorizare radar video în Butoieşti – scoasă din funcţiune, din pricina neconformităţii cu legea – ne îndeamnă totuşi să fim prudenţi. Şoseaua curge lin, viteza este constantă. Căscăm cu rândul sau deodată. Aproape plictisitor. Prima zdruncinătură zdravănă: un pod în lucru, după care peticele de asfalt se succed porţiunilor decopertate în ritm ameţitor. Strehaia este în mod sigur stăpâna necontestată a gropilor. Din pricina lor nu avem vreme să observăm pagodele etniei majoritare, nici porţile aurite şi fustele pestriţe strânse ciorchine în faţa lor. Ceasul arată ora 10.15. Înaintăm cu grijă, fără să depăşim 35km/h.
Primul semafor, „manual“: Ciochiuţa. Lucrările la şoseaua suspendată – începute, dacă-mi amintesc bine, acum vreo cinci-şase ani – s-au întrerupt de mult, scheletul de fier ieşit dintre betoane expunându-şi cu neruşinare rugina în bătaia soarelui. Coada se formează repede. 15-20 de maşini se rânduiesc cuminţi în faţa bărbatului ars de soare, care mânuieşte amorţit o paletă în două culori. Înaintea noastră, un Fiat 500 sidefat, cu număr de Bucureşti, e singura plăcere vizuală. De la volan, şoferiţa dă semn de nelinişte şi coboară preţ de câteva minute.
„Parcurg drumul acesta foarte des“, ne mărturiseşte A.O. în scurta pauză, „jobul îmi cere să merg frecvent la Timişoara. De câteva ori am călătorit cu trenul, a fost mai puţin obositor. Totuşi, mă simt mai comod să am maşina cu mine, în oraş. Nu depind de altcineva şi îmi pot rezolva problemele mai repede. Risc însă să pierd o zi întreagă în felul acesta. Drumul este pur şi simplu insuportabil. Până acum a fost relativ bun. Bucureşti-Craiova nu ridică probleme. Din Mehedinţi, însă, până în Timiş e un coşmar!“, ne ridică moralul conducătoarea simpaticului autovehicul.
Viteza medie: 50 km/h
Bărbatul tuciuriu întoarce paleta. Pornim, apăsăm acceleraţia, dar n-avem timp să ne bucurăm. Se circulă pe o singură bandă pe aproximativ 200 de metri. Nimeni nu lucrează însă la drum, utilajele zac părăsite pe margine, iar drumul decopertat ne torturează maşina fără milă. Urmează Tâmna. Asfaltul devine relativ bun, dar restricţiile de viteză fără sens revin, încetinindu-ne înaintarea. Mergem cu 60-70 km/h, în medie, ceea ce nu ne face deloc optimişti. Mai sunt aproximativ 260 de kilometri până la Timişoara şi a trecut deja o oră şi jumătate…
Închidem AC-ul şi deschidem geamul. Ne invadează instantaneu miros de grâu verde şi câmp stropit cu maci. Paralel cu noi, o mână de muncitori verifică şinele căii ferate cu două utilaje care au rămas probabil din ultimul război. Termometrul arată 27 de grade Celsius. Coborâm dealul Balota şi zărim Severinul. Au trecut aproape două ore, ceea ce înseamnă că am circulat până acum cu o viteză medie de 50km/h. Ne permitem o pauză de zece minute pentru dezmorţitul picioarelor şi pornim mai departe. Indicatoarele de ieşire ne strâng inima: Caransebeş – 116 km, Lugoj – 160 km, Timişoara – 220 km. Greul de-abia acum începe.
Trei semafoare în defileu
Intrăm pe defileu. Indicatorul de pericol de accidente ne atenţionează de la început. Gropi, petice, denivelări, bucăţi cojite de asfalt. Nu sunt restricţii, dar nici nu e nevoie de ele: pe cele mai bune porţiuni nu se poate depăşi viteza de 50 de kilometri pe oră. Primul semafor. Avem timp să tragem cu coada ochiului la peisaj. Dunărea e gri spre ora prânzului, iar malul sârbesc ne zâmbeşte împădurit şi în mod cert dotat cu şosele mai bune. Plecăm. Se circulă pe o singură bandă. Pe partea dreaptă, muncitorii stropesc cu ciment versanţii, pentru a opri surparea stâncilor. Al doilea semafor. Domnişorici cu cazuri sociale în mape de plastic trec de la o portieră la alta, în speranţa unor donaţii pe măsura efortului şi dogoarei. Trec alte zece minute. Culoarea verde se lasă aşteptată. Dintr-o Dacie 1310 roşie prăfuită, cu număr de Caraş-Severin, şoferul înjură năduşit.
„Domnule, asta-i bătaie de joc! Am plecat azi de dimineaţă la 5.00 din Lugoj, aveam o treabă la Severin. Patru ore şi jumătate am făcut! Acum, înapoi. Sunt rupt, de parcă am tras în plug toată ziua! Maşina, după ce că e ea vai şi-amar din fabrică, am pus-o pe butuci. E incredibil, domnule, în ce ţară trăim! Păi, cât să le ia să construiască un drum de Doamne-ajută? Nici măcar nu e autostradă! Am fost la copii în Spania şi acolo faci pe puţin suta de kilometri la oră! La noi, mori cu zile, distrugi maşina şi nici nu ajungi la destinaţie“, vociferează Marin Tulac, aşteptând schimbarea semaforului. În sfârşit, verde. Şi… a treia oprire.
Vestul… tot mai departe
Orşova îşi aşterne acoperişurile de ţiglă în buza Dunării. Nu avem vreme să le admirăm: drumul e decopertat şi chinuitor de străbătut chiar până la intrare. Mai mult, ne opreşte poliţia, alături de alte patru maşini. După o verificare de rutină, plecăm din nou. Pe o distanţă apreciabilă, drumul pare în regulă. Nu durează, însă. Trecem de Topleţ, traversăm râul Belareca, intrăm în curbe strânse în care drumul îngust ridică mereu pericolul de accident. Pe ambele sensuri, tirurile merg în coloană, neexistând nici o posibilitate de depăşire. 12.50, comuna Domaşnea. Asfaltul dispare. Se lucrează din nou la lărgirea drumului. Înaintăm cu maximum 30 km/h, pe o singură bandă prăfuită şi vălurită, imposibilă. Din doi în trei kilometri, indicatoarele pentru lucrări se succed, iar ceasul de pe bord nu are şanse să se mişte mai repede. Mai trece o oră. Caraş-Severin. Casele se schimbă – devin mai generoase, mai bine aşezate pe pământ şi împodobite cu faianţă tăiată mic, în albastru, galben, maro. Porţile sunt mari, zidite, iar în faţa fiecăreia trotuare imense de iarbă mărginesc drumul. Se simte miros de Banat, un pic de vest. Doar drumul e acelaşi. Din lipsa indicatoarelor şi a lucrărilor de pe străzi, mai avântate decât acelea din Craiova şi care au schimbat traseul obişnuit, în Caransebeş e greu de dibuit ruta: Reşiţa sau Lugoj? Ne lămureşte un taximetrist. Ieşim din oraş cu nervii un pic mai franjuraţi. Gropile continuă. La fel şi peticele. Şi decopertările. Şi semafoarele. Şi înjurăturile.
Şapte ore fix
15.08. Lugoj. Zâmbetul ne revine pe buze. Încă puţin şi scăpăm, ne zicem, în timp ce, binedispuşi, deodată, fumăm, bem suc, cafea, apă, mâncăm şi ne zgâim la codanele îmbrăcate văratic. Încă 76 de kilometri şi ajungem la destinaţie. Drumul e prost şi având un trecut de cel puţin 20 de ani. Pietriş, crăpături, ondulaţii, denivelări – un întreg arsenal care să ne facă să numărăm minutele. Totuşi, nici un semafor, nici o ocolire, nici o restricţie de viteză. Spre deosebire de Dolj, aici se zgârcesc autorităţile la indicatoare inutile. Măcar atât, ne consolăm… Plăcuţa cu numele cetăţii Timişului ne zâmbeşte în parbriz. Ne uităm la ceas: 16.15. Fix şapte ore din momentul în care am ieşit din Craiova, respectând toate semnele de circulaţie, îndurând toate opririle şi problemele ridicate pe parcursul drumului. Nu pare mult, ai zice. Când constaţi însă că distanţa este de numai 365 de kilometri, altfel vezi lucrurile! Iar dacă ieşi din ţara aceasta a noastră europeană şi o iei în oricare direcţie, pe oricare autostradă, la scurgerea celor şapte ore realizezi că ai parcurs şapte-opt sute de kilometri. Adică treci de Viena, ajungi la Varşovia, te apropii de Berlin, vizitezi Praga şi te plimbi cu gondola prin Veneţia. Din păcate, trăim în România. Şi în şapte ore, am reuşit să ajungem din Craiova doar până la Timişoara.
De şase ani lungi şi grei…
Lucrările de reabilitare a Drumului European 70, Craiova-Timişoara, au început în 2003. S-a lucrat pe mai multe tronsoane. Aşa cum ne-a declarat Ştefan Stoica, directorul Companiei de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale, Craiova, pe distanţa Craiova – Filiaşi – lucrare care a început în 12.05.2003 şi a costat statul român 35,6 milioane de euro – reabilitarea a fost finalizată în decembrie 2006. Tronsonul Filiaşi – Ciochiuţa, început în februarie 2003, a fost întrerupt din cauza rezilierii contractului cu firma PRODESPIKI, câştigătoare a licitaţiei. Până în prezent, s-au realizat doar 75% din lucrări, urmând ca acestea să fie reluate după organizarea unei noi licitaţii. Valoarea totală a contractului pe acest tronson este de 19 milioane de euro, din care au fost decontate doar 13. Tronsonul Ciochiuţa-Severin a fost început în februarie 2003 şi s-a finalizat în 2005, lucrările costând 18,2 milioane de euro. Ultimul tronson repartizat regionalei Craiova, Şimian – Bahna, a început să fie reabilitat în iunie 2008, urmând să fie finalizat în 2010 şi costând 35 de milioane de euro. Este inclusă aici şi reabilitarea centurii Drobeta Turnu Severin.
Pentru regionala Timişoara – care include tronsonul DE 70 între Orşova şi Timişoara – lucrările de reabilitare au început în 2004. „Primul tronson – Lugoj – Timişoara este prevăzut să fie finalizat anul acesta“, a declarat Simion Horaţiu, director adjunct al Companiei de Drumuri Naţionale şi Autostrăzi Timişoara. „Tronsonul Orşova – Caransebeş, început în 2005, este în continuare în lucru, tronsonul Caransebeş – Lugoj a fost început în 2008 şi încă se lucrează. Drumul dintre Orşova şi Băile Herculane este aproape de finalizare, dar este greu de precizat când anume se vor încheia cu adevărat lucrările. Sperăm ca până în 2010, cum a fost prevăzut în contract, toate lucrările să fie încheiate“, a mai spus directorul Simion Horaţiu. Daţi-ne voie să ne îndoim!
„E incredibil, domnule, în ce ţară trăim! Păi, cât să le ia să construiască un drum de Doamne-ajută? Nici măcar nu e autostradă!“.
Marin Tulac, conducător auto din Lugoj
„Drumul este, pur şi simplu, insuportabil! Până acum a fost relativ bun. Bucureşti-Craiova nu ridică probleme. Din Mehedinţi, însă, până în Timiş e un coşmar!“.
A.O., conducătoare auto din Bucureşti
