Viaţă distrusă într-o secundă

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Imobile noi, concepute din temelie, clădiri vechi, regândite şi refăcute, nenumărate proiecte stau încă închise, ferecate în mintea Ralucăi. Pe un pat de spital, tânăra arhitectă de 32 de ani nu mai poate construi. Un accident de maşină i-a închis, deocamdată, gândurile, imaginaţia, visele. Ca să creeze iar, are nevoie de recupe-rare într-o clinică din Germania.


Într-o secundă a simţit că viaţa i se scurge din trup. Era o după-amiază de noiembrie. Raluca terminase programul şi pleca spre casă. Ţinea într-o mână cheia, în cealaltă geanta. Era 18 şi un sfert, poate şi 20. Maşina era parcată peste drum de firma de arhitectură unde lucra. Pe trecerea de pietoni, o maşină a trecut în viteză şi a aruncat-o la pământ. Cheia i-a sărit din mână şi s-a umplut de sânge. Telefonul a zburat din geantă. „Un tânăr care a văzut accidentul a oprit maşina şi a ţinut-o nemişcată pe fată, de teamă să nu fi păţit ceva la coloană şi să-i facă mai mult rău. A stat cu ea până a venit salvarea. A găsit telefonul şi a format ultimele numere apelate de Raluca. Ne-a anunţat şi pe mine, şi pe Petrina, sora ei“, povesteşte Maria Ionescu, mama celor două fete, în timp ce lacrimile-i curg necontenit.
Pe 18 noiembrie 2008, Raluca Ionescu împlinise 32 de ani. A plecat în Bucureşti după liceu. „Noi ne-am dorit să fie medic. Petrina era la Farmacie şi ea a s-a înscris la Stomatologie. Nu a vrut, dar, copil cuminte, ne-a ascultat. Era talentată la desen, la grafică. În anul patru, înainte de sesiune, m-a sunat şi m-a rugat să nu mă supăr, dar ea nu intră în licenţă. Nu voia să meargă mai departe. Voia să dea examen la Arhitectură. Nu-şi dorea altceva. Noi, ca părinţi, greşiserăm deja când insistaserăm să urmeze Medicina. De data aceasta am susţinut-o“, continuă mama Ralucăi. Fetele au rămas în Bucureşti. „Şi acum, când deveniserăm şi noi puternice - tatăl lor s-a prăpădit la 52 de ani - , când ne găsisem liniştea şi ele aveau un drum, s-a întâmplat accidentul. Nu ştiu ce-am făcut, cui am greşit...“, plânge încet şi faţa-i exprimă neputinţa şi tristeţea. Pixul pe care-l ţine în mână aleargă necontrolat pe bucata de ziar din faţa ei. „În România, în starea în care se află, nu există recuperare. La Bucureşti, la Floreasca, i-au fost menţinute funcţiile vitale, dar mai mult... De altfel, s-a şi văzut diferenţa. În două săptămâni de când este în Germania, şi-a schimbat culoarea pielii, iar aseară Petrina mi-a spus că a îndoit un genunchi. Până acum, picioruşele şi mânuţele îi zvâcneau. Felul în care au grijă de ea însă nu se compară. Aici, în spital, nici măcar nu ne dădeau voie să rămânem în salon. Acolo, chiar dacă e tot la Terapie Intensivă, sora ei stă permanent cu ea. Mai mult, logopedul şi ceilalţi terapeuţi lucrează în prezenţa Petrinei, pentru ca apoi ea să poate lucra singură cu Raluca. În Germania, a fost obligatoriu să o însoţească cineva din familie. Ne-au cerut poze cu ea, cu familia, cu prietenii ca să le vadă permanent în jurul ei. În România, abia reuşeam să intrăm în salon. Aici este o aşa lipsă de comunicare, chiar şi la nivelul medicilor! Trebuia să ne zbatem să ajungem la doctori, în timpul orelor de vizită şi chiar şi atunci nu ne lămureau, nu ne spuneau prea multe despre starea ei. Dacă n-am fi avut speranţa şi încrederea în Dumnezeu... Un singur medic am simţit aproape de noi. Barba Nicolae se numeşte. În prima lună, când Raluca n-avea prea multe şanse, nici nu avea curajul să ne privească în ochi. El s-a implicat, a încercat să ne ajute, să ne liniştească“.

Dincolo de înţelegere

Ajunge o fracţiune de secundă ca liniştea să se transforme în coşmar, ca viaţa să-şi rupă firul. Şi n-avem nici o putere să facem să fie altfel. „Ionescu Raluca Oana. A suferit traume craniene severe. Timp de zece săptămâni a fost tratată în România; au existat multe complicaţii. Pe 5.03.2009, a fost transferată la Clinica Schmeider Allensbach, Departamentul NRPS. Constatăm că pacienta este într-o condiţie generală de igienă şi nutriţională foarte gravă. Se află în stare vegetativă, suferă de tetrapareză spastică şi prezintă un defect de resorbţie decompensată a hidrocefalului. D-na I. necesită nutriţie hipercalorică, îngrijire medicală intensivă, proceduri de dezinfectare, puncţii lombare, fizioterapie (...)“, scrie în certificatul eliberat de Centrul de Reabilitare şi Neurologie din Germania. Tot acolo se menţionează şi posibilitatea unei operaţii neurologice pentru implantarea unei derivaţii VS. După stabilizarea stării sale generale. Abia apoi urmează reabilitarea neurologică. „Să-i ferească Dumnezeu chiar şi pe cei mai răi oameni de pe pământul ăsta! E groaznic!... Atâta suferinţă! Noroc că există sedative, că altfel n-ar fi rezistat la acele dureri!“, rosteşte femeia îndurerată. Încă nu-şi explică starea Ralucăi, menţionată de medicii germani. „În România, am cheltuit aproape patru sute de milioane, pe medicamente cumpărate şi pe atenţii date asistentelor, ca să nu uite de ea. Şi, totuşi, dacă a fost atât de subnutrită, cum scriu doctorii, eu cred că Raluca nu primea în lipsa noastră toată hrana aceea pe care o cumpăram. E adevărat că şi organismul e slăbit. Este şi asta o explicaţie. Dar în Germania cum a fost posibil să se vadă o schimbare în aşa scurt timp?“, se ntreabă încet mama fetei.

„Nu s-a putut rupe niciodată de oraşul ăsta!“

De la cel care a lovit-o pe Raluca n-a primit nici un semn. „Este un medic stomatolog din Buzău. Dacă n-ar fi avut viteză aşa mare, n-ar fi lovit-o atât de rău. El e liber acum ... probabil are carnetul luat. Nu ştiu. Nu s-a interesat deloc de starea Ralucăi. Nu ne-a ajutat în nici un fel. Petrina a luat legătura cu el, dar spune că nu are nici un ban. Şi nici legea nu-l obligă să dea ceva până nu se finalizează cercetările. Nu vreau să fiu rea, dar totuşi ar putea să dea şi el împreună cu noi, la vreme, ca să putem continua recuperarea. Că degeaba îi dă mai târziu.... Când?... După ce nu-şi mai revine fata mea? Nu ştiu cum sunt făcute legile în România... Sau poate mizează pe faptul că au fost atât de multe cazuri asemănătoare, unele chiar cu deces şi... nu s-a întâmplat nimic...“, adaugă cu tristeţe. Maria nu urmăreşte să-l pedepsească. În momentul ăsta, singurul lucru pe care şi-l doreşte este să o poată ajuta pe Raluca să-şi revină. „Visul ei era să câştige experienţă şi să devină arhitectul-şef al Craiovei. Nu s-a putut rupe niciodată de oraşul ăsta! Atâţia oameni de aici ne-au ajutat în ultima vreme! Altfel n-am fi reuşit să strângem banii într-un timp atât de scurt. Am plătit 24.100 de euro pentru spitalizare. Acum, până pe 5 aprilie, trebuie să achităm iar aceeaşi sumă. Poate vom reuşi.... Sunt oameni de suflet pe tot pământul ăsta. Şi am încredere în Dumnezeu! Dacă am ajuns până aici...“.

Ajutaţi-o pe Raluca!

Fiecare zi este un nou obstacol pentru familia Ralucăi, care încearcă prin toate mijloacele să plătească spitalizarea la clinica din Germania. Pe 5 aprilie, este nevoie de încă 24.100 de euro ca tânăra arhitectă să poată continua terapia. Pentru cei care o pot ajuta, familia a deschis două conturi, pe numele Maria Ionescu. Acestea sunt: RO36RNCB0134018109430003, în lei, la BCR - sucursala Dolj şi RO06RNCB0139018109430002, în euro, la BCR - sucursala Patria. De asemenea, există alte două conturi deschise pe numele Petrina Livia Ionescu, ambele la BCR sucursala Dolj: RO14RNCB0090007760800001, în lei, şi RO75RNCB0134007760800001, în euro. Cod SWIFT: RNCBROBU. În legătură cu sumele care pot fi trimise Ralucăi cu titlu de sponsorizare sau mecenat, puteţi lua legătura cu prof. dr. univ. Magdalena Mihai, la numărul 0728/009.653.
Pentru mai multe detalii, o puteţi contacta pe Maria Ionescu, la telefon 0788/489.590 sau intra pe blogul special creat de prietenii Ralucăi: http://ajutati-operaluca.blogspot.com.