Seria celor opt concerte de muzică folk şi poezie desfăşurate sub egida „De Drag… de Dra-goste… de Dragobete“ a continuat miercuri seară cu alţi invitaţi de marcă: Tatiana Stepa, Mircea Bodolan, Adriana Ioncu şi Ştefan Mirea.
Altă poveste de dragoste pentru îndrăgostiţii de toate vârstele şi-a deschis paginile, la ceas de seară, în minunata Sală a Oglinzilor a Palatului „Jean Mihail“. De această dată, protagonişti au fost: Tatiana Stepa, Mircea Bodolan şi actorii Adriana Ioncu şi Ştefan Mirea. În decorul excepţional s-au adunat să le asculte povestea de dragoste craioveni de toate vârstele. Povestitor a fost aceeaşi gazdă, actriţa Anca Dinu. Şi, pentru că poezia trebuia să intre în scenă, i-a dat glas pentru început Ştefan Mirea, într-un jurământ al dragostei: „Mă jur pe clipa întâlnirii, pe ameninţarea despărţirii, / Mă jur pe goana lor din loc din loc, / Mă jur pe cer, pe tine jur ca să rămâi… /, Mă jur sătul de răzbunare“.
Mai apoi, la îndemnul povestitorului, am închis imaginar ferestrele, am astupat uşile şi ne-am lăsat conduşi de „Lumina lină“ adusă de Tatiana Stepa. Prinşi în mirajul muzicii, am aflat povestea despărţirii, spusă, atât de frumos, în „Spune-mi ceva“. Vocea Tatianei ne-a condus spre alte coordonate: „În noaptea despărţirii dintre noi“, atunci când „Copacii cad pe drum din doi în doi“ şi când „În ochi mă bate viscolul câinesc / Şi am venit să-ţi spun că te iubesc, / Probabil drumul meu va duce-n iad. / Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad / Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis, / Că biata cifră doi s-a sinucis… / Dac-am să te chem, / Dă-mi măcar un semn, / Fie şi-un blestem, / Din partea ta. / Totuşi nu ştiu cum / Pentru-atâta drum / Ce-a-nceput acum / Spune-mi ceva…“.
Lumea lor rămâne în urmă, căci alt îndemn lansat ne îndrumă spre alte ţinuturi. Ascultăm tăcuţi o rugăciune: „Doamne, fă-i în loc să steie“, ca să poată înţelege „Ce e soarta de femeie“. Soarta ei sau a ei, soarta tuturor femeilor vine odată cu „Durerea femeiască“. O doamnă peste care anii au trecut binişor îşi şterge o lacrimă cu fiecare strofă cântată. Aprobă, uşor, din cap. Şi din nou lacrima este ştearsă. Ascultă însă povestea femeii: „Muncim, ca nişte sclave, zi de zi, / Frumoase-am fost, pe cel dintâi traseu / Şi condamnarea de-a ne urâţi / Chiar voi, ce ne iubiţi, chiar voi, ce ne iubiţi, / Ne-o daţi mereu. / Stăm în picioare încă de cu zori / Şi vă miraţi că nu mai sunt subţiri, / Dar voi, care vă credeţi tot feciori, / De ce nu arătaţi, de ce nu arătaţi / Ca nişte miri / Pe unde ne daţi dreptul de-a munci. / Lucrăm istovitor, cu voi în rând, / Din când în când în burţi ne daţi copii, / Iar voi plecaţi la altele, iar voi plecaţi la altele, / Râzând“. Râde şi doamna noastră, dar zâmbetul este stins de altă lacrimă care-i coboară pe obraz. Versurile se sfârşesc, ca, de alfel, şi povestea unei „Dureri femeieşti“, iar ascultătoarea şi restul publicului aplaudă cu foc.
Sentimentele par să dea năvală: tristeţea, iubirea, dorul se joacă toate cu sufletul fiecărui spectator din scaunul roşu. Le aduc pe rând în scenă: Adriana Ioncu, Ştefan Mirea şi, nu în ultimul rând, Mircea Bodolan. Sufletul se oglindeşte în sala cea mare: vede pe rând iubirea trecută, iubirea prezentă. Şi, când versurile şi poezia nu mai vorbesc, povestea de dragoste se încheie. Lumina se stinge, iar sufletul se închide, pentru ca astăzi, să se deschidă şi să spună alte poveşti prin glasurile lui Mircea Vintilă şi Marius Baţu sau prin poeziile recitate de Ionica Dobrescu şi Ştefan Cepoi.
