Neputinţa unui tată

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Nu s-au gândit niciodată să-i Å£ină acasă, lângă ei, ca să le fie sprijin la bătrâneÅ£e. Au vrut pentru cei cinci copii ÅŸansa unei educaÅ£ii complete. Au vrut ca măcar ei să-ÅŸi atingă visele: unul să fie medic, altul asistent social, altul pilot... Acum, cei doi părinÅ£i nu mai au de unde scoate bani, deÅŸi muncesc zi-lumină. La internat, al doilea copil a început să renunÅ£e la unele mese de la cantină. Åži totuÅŸi...

De la o vreme, pentru că nu-i ajung banii, Leandru ÅŸi-a mai găsit un serviciu. În fiecare dimineaţă, de la ora 6.00, distribuie ziare în comuna sa, Calopăr - Dolj ÅŸi abia apoi pleacă la celălalt loc de muncă, la OrganizaÅ£ia Utilizatorilor de Apă pentru IrigaÅ£ii (OUAI). „Vara, se lucrează zi-lumină. Uneori vin acasă ÅŸi la 11 noaptea, pentru că apar defecÅ£iuni ÅŸi nu plecăm până nu rezolvăm problemele. SoÅ£ia mea, Mariana, lucrează ÅŸi ea, la Craiova. N-am fugit niciodată de muncă, nici înainte, când eram în BucureÅŸti, nici de când ne-am mutat aici, în 2003, pentru că nu-mi place să stau cu mâna întinsă. Dar acum nu ne mai ajung banii. Åži greul a început să se simtă de când Gabriela s-a înscris la Institutul de la Cernica ÅŸi trebuie să plătim internatul. Pur ÅŸi simplu nu mai avem de unde să scoatem...“.

Un drum pietruit ÅŸi case înÅŸirate pe o porÅ£iune de câteva zeci de metri. Apoi, pustiu. Departe, o pancartă înfiptă într-o movilă de pământ: satul Panaghia, comuna Calopăr, Dolj. Nu se simte decât mirosul dimineÅ£ii. În pietriÅŸul de Å£ară, caii îÅŸi înfig copitele, mergând la trap. Într-una dintre căruÅ£e, niÅŸte bătrâne ÅŸi-au încleÅŸtat degetele pe obloanele laterale, încercând să-ÅŸi păstreze echilibrul în hurducăiala mijlocului de transport, privind curioase la străinii ce trec pe drum. După intrarea în sat, pe stânga, se lasă o cărare, cu urme de roÅ£i. La capătul ei, o mână de case care se ridică una în faÅ£a celeilalte.

În lunile mai călduroase, de vară, când ÅŸcolile sunt închise ÅŸi copiii se-ntorc acasă, curtea familiei Dumitru capătă viaţă. Acum, doar Emanuel, mezinul de 13 ani care învaţă la SălcuÅ£a, mai stă cu părinÅ£ii. Denisa, fata de 20 de ani, e plecată la facultate. Este în anul al II-lea, la Medicină, în Craiova. Gabriela s-a înscris la Institutul de Teologie Adventistă de la Cernica, lângă BucureÅŸti. Vrea să se facă asistent social. „Ne-am gândit că, fiind fată, trebuie protejată ÅŸi acolo ar fi un loc bun“, spune Leandru Dumitru, tatăl copiilor. Elena Cornelia a ajuns în clasa a XII-a, la Colegiul NaÅ£ional „Åžtefan Velovan“, iar LaurenÅ£iu învaţă la Liceul Teologic Adventist.

 

Nu cer niciodată

 

Leandru Dumitru are 45 de ani. ÎÅŸi aminteÅŸte că, atunci când era mic, îÅŸi dorea din tot sufletul să meargă la liceu, să-ÅŸi continue apoi studiile. „Erau alte posibilităţi pe vremea aceea. Eram patru fraÅ£i acasă. Dacă mergeai la profesională, aveai asigurată masa, apoi un loc de muncă. Începeai să aduci bani. La rândul lor, copiii mei vor să înveÅ£e. Cum aÅŸ putea să le tai avântul? Denisa îÅŸi doreÅŸte de la patru, cinci ani să devină medic. Când era mică, dacă o întreba cineva ce-o să se facă atunci când o să crească, spunea: «Vreau doctoriţă». Acum doi ani, înainte de examen, când a văzut că ne descurcăm greu, spunea că se înscrie la asistenÅ£i, ca să se poată angaja mai repede, să câÅŸtige un ban. Dar n-am fost de acord. Cum să renunÅ£e la visul ei?“, povesteÅŸte tatăl.

În casă, pe sală ÅŸi în camere e frig. „Nu facem focul decât seara. Se-ncălzeÅŸte mai spre miezul nopÅ£ii“, adaugă Leandru. De lemne pentru iarnă nici nu poate fi vorba. „Mai bine nu-ntrebaÅ£i“, rosteÅŸte cu un zâmbet ironic ÅŸi amar bărbatul. „De Crăciun, avem însă porc. Åži poate n-o să fie nimic în cizmuliÅ£e de MoÅŸ Nicolae, că nu sunt bani, dar se va găsi câte ceva de pus sub brad, o portocală, o ciocolată, pe 25 decembrie“, continuă el. Atât cât se poate, copiii înÅ£eleg situaÅ£ia. „Gabriela, de câte ori o întreb dacă are nevoie de ceva, dacă îi mai trebuie vreun leu, îmi spune de fiecare dată: «Nu, tată». Nu cere niciodată“, adaugă.

 

RenunÅ£ând la mâncare

 

Denisa, fata cea mare, studentă la Universitatea de Medicină ÅŸi Farmacie, ÅŸi Elena, eleva fostului Liceu Pedagogic stau acum în gazdă. „AÅŸa e mai ieftin. Anul trecut plăteam două milioane ÅŸi jumătate pe lună (lei vechi - n.r.), la cămin. De fiecare. Acum, plătim un milion de persoană ÅŸi mâncarea o ducem de-acasă. Dar cei mai mulÅ£i bani se duc la Cernica. Acolo e nouă milioane pe lună, cazare ÅŸi masă. Atât dădeam la internat. Iar salariul meu de la OUAI este de opt milioane. Luna trecută, Gabriela a luat doar două mese pe zi ÅŸi aÅŸa am ajuns la ÅŸase milioane. Acum a renunÅ£at ÅŸi la ziua de sâmbătă ÅŸi plătim doar cinci milioane ÅŸi jumătate“, spune tatăl, privind într-o parte.

FaÅ£a pare liniÅŸtită, deÅŸi uneori vocea se tulbură. Nu-i place că trebuie să vorbească lumii despre problemele sale. Dar nu are de ales. ÎÅŸi doreÅŸte prea mult ca toÅ£i copiii lui să aibă mai multe ÅŸanse decât a avut el. „Gabriela o să fie asistent social. Capelanul, persoana care se ocupa de partea spirituală în liceu, a descris-o ca fiind o fire mai sensibilă, în stare să împartă bucata ei de pâine cu ceilalÅ£i. Elena încă nu s-a hotărât: ori învăţământ, ori jurnalism. Boala lui LaurenÅ£iu era să se facă pilot, dar... cine ÅŸtie... n-are decât 15 ani. Iar Emanuel cică o să fie bucătar. De altfel, o ajută mult pe maică-sa în bucătărie, chiar dacă are 13 ani“, îl prezintă Dumitru, pe scurt, pe fiecare dintre copiii săi.

Pentru un vis

„Dacă aÅŸ putea găsi o modalitate de a achita internatul pentru Gabriela, m-aÅŸ descurca ÅŸi cu gazda celorlalte fete, ÅŸi cu revistele sau cărÅ£ile pe care mi le cere Elena - ea e cea mai plângăcioasă, ÅŸi cu manualele sau cursurile de medicină ale Denisei. Nu-mi trebuie mai mult. Dar Cernica înghite tot salariul meu...“, mai spune tatăl. Pentru cei care îi pot ajuta pe cei doi părinÅ£i să nu frângă aripile copiilor, numărul de telefon al lui Leandru Dumitru este 0740/023.071. Vă mulÅ£umim.