Se spune că viaţa îţi ia cu o mână şi îţi dă cu alta, printr-o lege nescrisă a echilibrului lumii. Uneori, când vocile amuţesc, iar sunetul se stinge înaintea facerii, culoarea ia amploare şi îndemânarea înlocuieşte deficienţele. Dincolo de duşmăniile semenilor, copiii deficienţi devin oameni eficienţi iar talentul lor trece dincolo de poarta unui centru special.
E linişte în jur şi doar imaginaţia îşi face febril de lucru pe o bucată de pânză ruptă dintr-un cearşaf alb. Culorile se aleargă una pe cealaltă, căutându-şi tăcute locul în ideea lăsată de pensulă. În atelierul de desen, imaginile înlocuiesc cuvintele, iar semnele comunică simplu şi fără greş. În fosta sală de bobinaj, se strâng uneori şi 15 copii. „La început, le-am adus foi de bloc şi acuarele în ideea că aşa vor avea de lucru şi vor sta liniştiţi, pentru că au foarte multă energie. Apoi, m-au impresionat pasiunea şi îndârjirea cu care desenau şi lucrările lor care ieşeau după minute în şir de încercări. Mulţi aveau talent. Le-am făcut rost de coli cartonate şi, treptat, am început să ne fabricăm noi, aici, pânze tratate lipite pe placaj. În comerţ sunt foarte scumpe şi, la cât de prolifici sunt copiii, nu aveam altă şansă. Am adus cearşafuri de acasă, am mai luat ce pica la casat şi ne-am descurcat“, spune Viorica Giurcă, pedagog şcolar la Centrul şcolar pentru elevi cu deficienţe auditive „Beethoven“.
Prieteni, dincolo de spaţiu
Pictează, sculptează, dansează. Sunt buni la pantomimă şi nici cu desenul nu stau prost. Locul I în concursuri nu este niciodată o „pradă“ prea greu de obţinut. Dacă undeva în cele nouă luni în care s-au format şi dezvoltat au pierdut darul auzului, au primit, cu siguranţă, poate ca o compensaţie, altele. Sensibilitatea şi imaginaţia s-au concretizat în talentul de a picta sau de a dansa. Pe Ema (Emanuela Oprea) a învăţat-o să deseneze, când avea 11-12 ani şi locuia în Vâlcea, mama. De la o vreme, merge şi la şcoala de arte populare, iar de când e prietenă cu Adelin, sculptează. Mirabela Bărbulescu se înţelege mai bine cu ritmurile dansului, deşi, din septembrie, îi e dragă şi pânza, iar Andreea Niculescu, care mai are un an până la examenul de bacalaureat, dansează din clasa I. „Să ai un prieten la Cluj sau la Iaşi nu e deloc atât de complicat ca pentru un om obişnuit. Sunt foarte buni prieteni şi, pentru că petrec mult timp împreună, şi-au împrumutat cumva pasiunile. Din fericire, sunt şi talentaţi. Au numeroase premii obţinute în ţară. Au apărut de două ori la Teo, apoi la Măruţă în emisiune“, îi descrie Filomela Salahoru, consilier educativ al Centrului. „Visul nostru este să mergem într-o tabără de creaţie, undeva la munte. Să stea în aer liber şi să poată picta sau sculpta. Îl vom invita acolo să-i înveţe şi pe Adrian Trestian, un băiat foarte talentat care a plecat din Centrul «Beethoven» şi acum lucrează cu Ştefan Popa Popa’s“, adaugă consilierul.
O singură facultate pentru ei
Pentru copiii care ajung aici viaţa departe de casă începe de la trei ani.
Atunci se despart de familii, pentru că trebuie să meargă în centre specializate. Deşi învaţă în structuri diferite, programele de studiu pentru examenul de admitere în liceu şi pentru cel de bacalaureat sunt aceleaşi ca în învăţământul de masă.
După absolvire, au două posibilităţi: să urmeze postliceala sau să se înscrie la secţia specială pentru deficienţi de auz, la Piteşti, în cadrul singurei facultăţi din ţară care le este destinată. În rest, nici o facilitate. „Au tot atâtea şanse ca şi ceilalţi copii, doar că ei mai au un dezavantaj. Oricum, noi încercăm să-i promovăm ca persoane eficiente, nu deficiente, şi nu exagerăm, căci mulţi dintre ei sunt foarte talentaţi. Există concursuri la care participă elevi din învăţământul de masă şi la care tot copiii noştri câştigă. Sunt foarte perseverenţi şi serioşi atunci când devin pasionaţi de ceva.
Cu puţin timp în urmă, am primit o invitaţie de la asociaţie din Marea Britanie. Pentru prima dată în viaţa lor, 14 copii ar putea ajunge în Liverpool, numai că nu avem încă banii pentru transport. Ne-ar trebui aproape 15.000 de lei şi nu ştim dacă putem strânge o sumă atât de mare“, mai spune pedagogul Viorica Giurcă.
N-au ieşit din România decât o dată, peste Dunăre, la bulgari. În ultimii trei ani, chiar şi concursurile organizate de şcolile speciale din ţară au încetat să se mai desfăşoare, din lipsa fondurilor. Nu se plâng însă. Învaţă, încet, să-şi făurească aripile ca să poată să zboare…
