Localnicii din Ruget, comuna gorjeană Roşia de Amaradia, izolaţi de lume şi de orice zonă civilizată, aşteaptă ca o dată pe săptămână să vină cisterna cu apă: fântânile au secat – sufletele lor se coc de sete.
Câteva pietre uscate, o găleată din tablă spartă şi turtită, lanţul de pe fus a ruginit, mâlul mai face câte un clăbuc de la izvorul ce se luptă să nu moară în fundul pământului. Prima fântână din Ruget. După ce urci pe coama dealului şi treci de primele gospodării de la poale, un obiect de piatră stingher face legătura cu lumea subterană. Te apleci peste marginea fântânii prăfuite şi dai cu ochii de pământ. Pe margine, piatră seacă acoperită de o pojghiţă fină, pe care câte o boare de vânt o mai mută dintr-un loc în altul.
La Ruget, dimineaţa e cel mai greu, pentru că nu există apă de băut, apă pentru spălat, apă pentru gătit sau apă pentru adăpatul animalelor. Prima grijă a tuturor celor din sat este unde să meargă după apă şi dacă azi va sosi cisterna să le mai stingă arşiţa ce le coace sufletele. O picătură de apă căzută pe pământul împietrit se aude clar, atunci când loveşte solul. E absorbită rapid şi dispare ca şi când nu ar fi existat niciodată. Oamenii au început să îşi vândă vitele, pentru a nu le vedea cum crapă de sete.
Piatră seacă
Satul Ruget este unul dintre cele mai năpăstuite din comuna Roşia de Amaradia. Este aşezat pe coama unui deal, între haldele de steril, în apropiere de cariera cu nume omonim. Lucrările din minerit au modificat geografia locului şi mersul firesc al apelor subterane. Seceta le-a pus capăt speranţelor sătenilor că apa va continua să mai reziste în puţuri şi în fântâni.
Pământul arde şi se preface în alchimia perfidă a razelor ultraviolete. De departe, locurile seamănă cu un peisaj selenar din care s-a pustiit orice suflare de iarbă şi de verde. Până şi pomii care mai sunt prin gospodării au frunzele acoperite de un praf căruia nu îi rezistă nimic. Apa le seacă tuturor sufletele şi îi îndârjeşte. În fiecare dimineaţă, chipurile răsar peste garduri şi încep să discute. Câţiva bărbaţi se adună pâlcuri, în centrul satului, format din aproape 200 de familii, şi încep să se întrebe: „Sică, ce auzişi? Azi vine cisterna?“, se aude vocea unui localnic ce îşi alungă cu degetele sudoarea de pe lobul urechii.
Drumul dintre dealuri
Felicia Gorfu are până în 30 de ani şi de câteva săptămâni a învăţat să meargă cu ochii închişi printre haldele de steril din zonă, între dealurile unde se ascunde o fântână. Femeia este nevoită să meargă zi de zi peste o jumătate de kilometru, până la fântâna pe fundul căreia se mai află încă apă. Se apleacă, aruncă o privire în fundul fântânii şi oftează. Mai strigă la copilul pe care îl ţine lângă ea, pentru că nu are cu cine să îl lase acasă, şi începe să scoată apă: două găleţi şi gata! Înapoi acasă! Papucii din plastic îi mai alunecă pe pământul tare şi găleţile se clatină – apa se mai varsă în praf. Poteca traversează haldele carierei, cea care i-a ridicat pe localnici, dându-le locuri de muncă şi cea care le răpeşte acum orice speranţă – că acolo în fundul pământului vreun izvor va mai răsări la suprafaţă.
Vorbe…
Gheorghe Biriboacă nu îşi mai aduce aminte de câte ori a venit, în ultima săptămână, cisterna cu apă. „O dată sau de două ori, parcă…“, gândeşte cu voce tare bărbatul, lovindu-şi cu degetul arătător buzele uscate: „Între fântâni au mai rămas doar crucile. Mergem şi ne uităm la ele. În fântâni – nimic. Am avut izvor ca lumea, dar s-a dus“, a spus Gheorghe Biriboacă. Alt localnic, Gheorghe Iezăreanu, a povestit cum utilajele carierei i-au distrus fântâna: „Suntem izolaţi aici cu drumul, din cauza minei. A venit peste noi şi au secat izvoarele. Seceta asta a uscat şi ea tot. Drumurile sunt sparte – cărăm apă dintr-o baltă care a apărut între halde, mai jos de sat. Animalele nu le mai putem paşte că nu mai este iarbă – e ars totul! Am avut fântână din 12 tuburi şi a distrus-o mina“, a spus bărbatul, clătinând din cap.
Cumnatul lui Dumitru Ştefănuţă, alt sătean din Ruget, şi-a vândut recent vaca şi viţelul pentru numai trei milioane de lei vechi: „A dat-o pe nimic! S-o fi lăsat să moară de sete?“, se ceartă parcă pe sine Dumitru Ştefănuţă. Şefii Primăriei din Roşia de Amaradia ajung mai greu la Ruget, având treburi mai mult pe la Târgu Jiu, cu problemele sinistraţilor de la Seciuri. Nici cei de aici nu o duc mai bine, fântânile începând să sece. Nimeni nu se mai interesează de soarta localnicilor topiţi de sete, speranţa fiind în cisternele care mai vin din când în când printre dealuri.
