Pasiunea mea, animalele

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Iubeşte animalele mai presus de orice, dovadă stând asociaţia înfiinţată, „Viaţa animalelor“, atenţia pe care le-o acordă, dar şi faptul că este vicepreşedinte la Federaţia Română pentru Protecţia şi Controlul Animalelor.

Am cunoscut-o pe Aurelia Loacă la biroul său de pe strada Ştefan cel Mare. Auzisem multe despre pasiunea sa pentru animale, despre acţiunile sale, ultima dintre ele fiind salvarea lui Azur, căţeluşa care timp de patru ani a trăit alături de lei la Grădina Zoologică din Târgu Mureş. A ajuns acolo în urma bunăvoinţei stăpânului său, care răspunsese unui anunţ al Grădinii Zoologice din oraş, care suna cam aşa: „Mama leilor a murit. Este nevoie de o căţea pentru a-i alăpta pe micuţii pui“. Azur a devenit atracţia grădinii, asta până când leii au început s-o agresese. Şi totuşi, Grădina zoo nu se putea lipsi de ea. În urma unui filmuţel primit pe adresa Federaţiei Române pentru Protecţia şi Controlul Animalelor, vicepreşedinta Aurelia Loacă s-a deplasat la faţa locului. Azur avea să fie eliberată.

O pasiune care îşi are originea în copilărie

Dragostea Aureliei Loacă pentru animale a apărut încă din vremea copilăriei sale, atunci când îşi petrecea vacanţele în gospodăria bunicilor de la ţară. Era pe vremea când venirea pe lume a unui viţeluş era o adevărată sărbătoare. „Toată lumea se aduna în grajd. Se încălzea apă şi se spăla firavul animal. Toţi ai casei roiau în jurul lor. Bucuria era a tuturor. Dragostea pentru câini s-a instalat mai târziu. De fapt, cred că e vorba mai mult de sentimentul de a le întinde o mână de ajutor, în condiţiile în care numărul câinilor din rasa comună fără stăpâni a crescut foarte mult. Implicându-te ajungi să-i cunoşti, să-i iubeşti“, povesteşte Aurelia Loacă. Şi chiar dacă anii au trecut această dragostea nu s-a stins. Ba parcă este mai intensă. „Sunt o fire independentă, foarte greu coruptibilă. Doar în faţa câinilor cedez“. Declaraţia este susţinută de faptele sale. Niciodată Aurelia Loacă, vicepreşedinta Federaţiei Române pentru Protecţia şi Controlul Animalelor, nu refuză solicitările care îi vin pe adresa instituţiei pe care o reprezintă. Nici un câine vagabond nu rămâne pe stradă, dacă o întâlneşte. Aşa s-a ajuns ca ţarcul federaţiei să numere peste 100 de câini, alţi 11 să se mute acasă, în locuinţa sa, iar alţi şase să-i fie colegi de serviciu.

Prietena patrupedelor

În imobilul care găzduieşte sediul federaţiei i-am cunoscut şi pe cei mai apropiaţi prieteni ai vicepreşedintei, şase căţei din rasa comună. Fiecare cu povestea lui. Ne întâmpină la intrare Roşcă şi Brachi, doi câini care-şi făceau veacul în zona Grădinii Botanice: „I-am adus aşa cum fac cu fiecare căţel pe care întâlnesc. Aici, ei sunt sterilizaţi, trataţi corespunzător, căci, chiar dacă sunt animale, au sentimente, suferă, sunt răpuşi de boli. În ciuda diferenţei de vârstă şi de înălţime (Roşcă este cu mult mai mic decât Brachi - n.r.), cei doi se înţeleg perfect. Ei s-au ales unul pe altul şi au făcut o pereche excelentă aici“, povesteşte Aurelia Loacă.

După întâmpinarea călduroasă a celor doi, intrăm în birou. La geam, alt patruped ne-a salutat călduros, dând din coadă. E Maxi, căţelul salvat de aceeaşi Aurelia Loacă din curtea unui stăpân care îl condamnase să stea legat cu un lanţ de doar jumătate de metru. „Maxi este special, ca şi ceilalţi căţei, de altfel. S-a recuperat excelent la noi. Are epilepsie, dar, în urma castrării şi a medicamentaţiei administrate, de şase luni încoace nu a mai făcut nici o criză. E important să ştii să te comporţi cu ei. De când a venit la noi nu s-a desprins de locul ăsta. Este un pofticios incurabil. Tot ce mâncăm noi trebuie să-i dăm şi lui. Este, în acelaşi timp, şi un neastâmpărat. Şi-a găsit pereche în Negruţa. Au făcut o echipă bună, aş putea spune. El este un jucăuş, vioi, în vreme ce ea e timidă, retrasă“, adăugă Aurelia Loacă.

În curtea din spate, alţi doi patrupezi ne salută. Se fac prezentările. Sunt Zdreanţă (numele îi vine de la asemănarea izbitoare cu Zdreanţă al lui Arghezi) şi Rânji. Sunt de la adăpostul de la Făcăi. Ambii aveau probleme de sănătate, pe care şi le-au rezolvat de când au cunoscut-o pe Aurelia Loacă. Zdreanţă avea ambele picioare strivite, un tir dăduse peste el. S-a recuperat alături de partenera sa, Rânji. Astăzi fac un cuplu formidabil, asemeni celorlalţi câni din rasa comună, care împart curtea cu ei. Au căpătat chiar şi identitate de când au venit aici, unde sunt trataţi regeşte. Au carnet de sănătate, au devenit parcă şi mai puţin nervoşi de când au fost sterilizaţi. În plus, sunt cu vaccinurile la zi, aşa că orice stăpân care i-ar dori în curtea lui s-ar putea mândri cu ei. Dar ei nu vor să se gândească la acea zi, căci iubesc prea mult locul acesta, în care şi-au găsit chiar şi jumătăţile. N-ar mai putea suporta o astfel de despărţire. Ar fi cu siguranţă mai crudă decât durerea pe care au suportat-o până au ajuns aici. Atunci, cel puţin nu cunoşteau fericirea. Dar acum...

Betta, lider de grup

Aurelia Loacă alungă repede acest gând, nu înainte de a se consola cu ideea că, cine ştie, poate norocul va fi de partea lor şi vor încăpea, în cele din urmă, pe mâna unor oameni cu suflet mare.

Alta este situaţia celor 11 patrupezi care ţi-au găsit căminul în casa Aureliei Loacă. „I-am luat cu mine ca să-i tratez. Au sfârşit prin a rămâne la mine. Sunt toţi sterilizaţi, au camera lor, cu canapeaua lor. Fiecare îi respectă locul celuilalt. Trei sunt de talie mare, restul, de talie mică. Ultima membră a familiei, căci toţi fac parte acum din familia noastră, a fost adoptată acum trei luni, când am găsit-o sub maşină. Căuta un loc unde să fete. Am sterilizat-o, căci a avea grijă de pui înseamnă a-ţi asuma responsabilitatea creşterii, iar mai apoi, asigurarea unor medii în care să trăiască. Or, pe străzile noastre, câinii sunt numeroşi. A le spori numărul, în condiţiile actuale, nu este cel mai fericit lucru. Astăzi s-a adaptat noului său mediu. A acceptat-o pe Betta - singurul căţeluş al casei primit cadou de la soţul meu - drept lider de grup, căci ea, ca stăpână, s-a impus în faţa tuturor. Toţi o ascultă, nimeni nu îndrăzneşte să-i încalce ordinele. Îi respectă şi tabieturile, căci ea nu se joacă oricând, nu te lasă s-o alinţi oricând, ci numai atunci când doreşte acest lucru. Betta e sobră, şi are o singură slăbiciune: Alla, iubitul său. Au crescut împreună. Alla este căţelul unor prieteni, un brack foarte frumos, iar Betta s-a ataşat extraordinar de mult de el. Mergem împreună la iarbă verde, la pădure. Atunci când îi spun «Hai să mergem să-l luăm pe Alla!», Betta radiază de fericire“, povesteşte Aurelia Loacă despre prietenii săi dragi.

Datorită unor oameni cu suflet mare, conduşi de Aurelia Loacă, multe poveşti triste ale căţeilor ajung să aibă happy-end.