Ia şi fusta cu fotă au eclipsat pentru o zi rochia sofisticată, de nuntă, în spiritul reînvierii unor tradiţii de mult uitate.
Întâmplarea a făcut ca într-o zi de sâmbătă să ne aflăm în curtea Casei Căsătoriilor. Agitaţie multă. „Vă rog frumos, faceţi loc!“, se aude repetat sistematic. Privim detaşaţi, amuzaţi, chiar. Pe scările Casei Căsătoriilor, un cuplu coboară sub arcul de flori. Nu ai cum să nu sesizezi emoţiile miresei, care cu greu îşi mai poate reţine lacrimile. Mirele e detaşat, însă. Atenţia ne este atrasă de un cuplu ceva mai grăbit, care face semne disperate fotografului ce încerca să imortalizeze momentul, chinuindu-se vădit să-i adune pe toţi în poză, căci primise directive precise din partea miresei: nici o rubedenie nu trebuie să lipsească din cadru. Un gardian se grăbeşte să facă un comentariu: „Haideţi, domnilor, că doar nu sunteţi singuri pe aici! Grăbiţi-vă!“.
Portul popular, ţinută de cununie
În tot acest vacarm atrage atenţia un cuplu inedit. De fapt, o mireasă în port popular. Nu ne putem stăpâni curiozitatea şi ne apropiem timid pentru a o aborda. Ne răspunde fără reţineri, chiar dacă era, după cum aveam să aflăm ulterior, în întârziere: „Când am fost în Franţa, cu ceva timp în urmă, am organizat o zi a românilor de acolo. M-am îmbrăcat pentru acel eveniment în costum popular. Mi-a plăcut teribil, aşa că m-am gândit, cu proxima ocazie, să adopt aceeaşi vestimentaţie. Şi la ce eveniment mai important putea să se repete acest lucru, dacă nu la cununia mea? În plus, sunt preocupată de tradiţie. Îmi place muzica populară aşa cum îmi place să fiu diferită. Am luat costumul din Gorj, după binecunoscutul principiu: „ceva nou, ceva vechi, ceva împrumutat“. Este cusut la mână. Îmi lipsesc doar opincuţele. Pantofii se asortează totuşi cu ţinuta, sunt puntea care fac legătura între modern şi tradiţional“, precizează nonconformista şi, în acelaşi timp, tradiţionalista mireasă, Talida Olaru. Nici mirele nu face notă discordantă, chiar dacă nu poartă un costum popular, ci unul din in, care completează armonios imaginea cuplului. „Mirele n-a vrut să îmbrace portul popular. Mi-a spus că, dacă eu mă îmbrac aşa, el se îmbracă în cowboy. Am ajuns la un compromis. A văzut costumul, i-a plăcut şi aşa am ajuns să ne şi asortăm într-un fel“, adaugă mireasa, care a reuşit să atragă atenţia tuturor şi chiar să smulgă zâmbete din partea asistenţei în momentul în care s-a prezentat în faţa ofiţerului Stării Civile.
Amintiri din vremi apuse
Văzând-o purtând cu atâta mândrie costumul popular în cea mai importantă zi a vieţii sale, te duci inevitabil cu gândul la poveştile bunicii, spuse la gura sobei, de pe vremea când ea era doar un copil şi când satul se gătea în straie de sărbătoare. Era vremea nunţilor ţărăneşti în sat. Totul se desfăşura după un scenariu spectaculos, cu costume populare cusute în casă, cu flăcăi călare pe cai înzorzonaţi. Hainele bune ale fetelor de măritat erau o dovadă că ştiau să coasă şi să ţeasă, condiţie foarte importantă, de altfel, pentru căsătorie. Unele piese vestimentare purtate la nuntă puteau chiar indica o profesie (haina lungă din piele, purtată pe umeri, cu blană în afară, permiţând scurgerea apei; gluga, folosind ca apărătoare de ploaie, dar şi ca traistă în cazul ciobanilor; chimirul, cureaua foarte lată, era specifică acelora care lucrau la pădure) sau starea socială (fetele umblau cu capul descoperit, iar femeile măritate, cu el acoperit). Tinereţea era marcată prin strălucire şi culoare, de altfel, şi atribute ale nunţilor ţărăneşti din sat, în vreme ce, pe măsura trecerii anilor, membrii comunităţii renunţau treptat la podoabe şi adoptau haine mai sobre. De asemenea, mireasa, ajutată de fetele din sat, trebuia să lucreze cămaşa ginerelui într-o singură noapte. Şi „cămaşa ciumei“ trebuia lucrată tot într-o singură noapte. Aceste haine se îmbrăcau doar cu ocazii speciale. La nuntă se purta costumul cel mai frumos decorat, confecţionat de multe ori special. Femeile purtau pe cap diferite învelitori, dintre care se distingeau maramele, foarte fine, lucrate din borangic. Bărbaţii purtau pe cap o căciulă de blană (lungă, ascuţită sau mai joasă), pe care şi-o dădeau jos doar vara. Astăzi au rămas doar amintirile acelor timpuri, amintiri care revin atunci când vreun cuplu de tineri doreşte să îmbrace portul popular.
