Canicula pârjoleşte tot în judeţele din sudul României, iar sistemul de irigaţii zace în părăsire. Administraţia Naţională pentru Îmbunătăţiri Funciare (ANIF) Dunăre Olt a reuşit să contracteze 44.358 ha în judeţul Dolj şi 15.164 ha în Olt, dar se irigă decât pe 21.970 ha.
ANIF Bucureşti a rămas fără şef prin demisia directorului Ioan Nastea, cerută de ministrul Decebal Traian Remeş. Luptele interne dintre ANIF şi SNIF, cândva părţi ale aceleiaşi societăţi alimentate de interese politice, au paralizat activitatea celor două instituţii. De mai mult timp, şefii celor două societăţi se acuză reciproc de afaceri necurate cu bani publici în interesul unei anume clientele care a reparat găurile făcute de Dunăre în digurile de protecţie, cu sume ce par astronomice. Luptele de la centru au avut ecou şi în teritoriu, şefii sucursalelor fiind îngrijoraţi că vor fi schimbaţi pe criterii politice. Moda aceasta a fost lansată de clasa politică românească, interesată mai mult de binele membrilor marcanţi ai partidelor decât de binele poporului, care i-a apropiat atât de mult de borcanul cu miere în care au băgat mâinile până la coate.
Sistemul de irigaţii, incompatibil cu agricultura de subzistenţă
Din situaţia prezentată de sucursala Dunăre Olt a ANIF rezultă că în cele patru amenajări din judeţul Dolj se irigă puţin peste 15.000 de hectare, iar în judeţul Olt se irigă pe aproximativ 4.000 de hectare. În aceste condiţii, se pune întrebarea de ce proprietarii de terenuri se uită cum li se ard culturile şi nu încheie contracte de furnizare a apei cu ANIF? Specialişti cu multă experienţă, care au rămas în sistemul ANIF, afirmă în şoaptă că Legea nr. 138/2004, cea care reglementează funcţionarea sistemului de irigaţii, este cea mai mare tâmpenie care s-a inventat. Deşi aparent proprietarii plătesc tot felul de contribuţii din tarifele de întreţinere a sistemului de furnizare a apei etc., în realitate statul, printr-un sistem diabolic de subvenţie, acoperă aceste cheltuieli în aşa fel încât aceştia ajung să irige aproape pe gratis. În aceste condiţii, în loc să fie plimbate sume enorme pe la tot felul de instituţii, mult mai bine ar fi ca statul să-şi asume sistemul de irigaţii ca obiectiv strategic fără de care funcţionarea agriculturii ar fi pusă în pericol şi să furnizeze apă pentru toţi cei care doresc să-şi irige culturile. În acest fel s-ar evita politica de monopol pe care o exercită organizaţiile de udători care practică tarife diferenţiate pentru membri şi pentru nemembri, iar apa ar putea ajunge şi la persoanele fizice care sunt excluse din Legea nr. 138/2004 ca potenţiale beneficiare ale sistemului de irigaţii. Practic, un proprietar de teren care nu este înscris într-o asociaţie de udători nu poate să beneficieze de subvenţiile şi facilităţile conferite de legea amintită. Sistemul de irigaţii proiectat în urmă cu 30 de ani pentru a fi util unei agriculturi practicate pe suprafeţe întinse nu mai este compatibil cu fărâmiţarea terenurilor rezultată din aplicarea nenumăratelor legi funciare. Acest lucru nu vrea nimeni să-l recunoască, iar politicienii care hotărăsc soarta agriculturii sunt mult mai interesaţi să cheltuiască banii publici decât să reformeze un sistem care nu mai poate funcţiona. Găsirea unei soluţii în acest domeniu, care generează atâtea dispute şi acuze, poate să împingă agricultura practicată în sudul României cu un pas în faţă.
