Campioană olimpică la Roma şi Tokio, fosta mare atletă a României a povestit care au fost substanţele „dopante“ din anii ’60 folosite de sportivi: vitaminele C, B1, B6, B12 şi lăptişor de matcă
I.J.: Într-un interviu de acum câţiva ani, mi-aţi declarat că principala explicaţie a reuşitelor dumneavoastră istorice a fost faptul că aţi muncit cu multă pasiune, cu inimă şi cu voinţă. Acestea au dispărut astăzi?
I.B.: Nu au dispărut, ci unele lucruri s-au schimbat. Este adevărat că tot ceea ce am făcut noi, generaţia noastră, am făcut numai şi numai din pasiune şi mai puţin din interes financiar… Haideţi însă să nu începem acest interviu cu acest subiect, ci să vorbim despre evenimentul mondial al acestor zile, Jocurile Olimpice… Eu cred că fiecare membru al delegaţiei României la Londra 2012, indiferent de ramura sportivă, ar vrea să aibă o participare cât mai bună, adică o clasare cât mai bună. E firesc deoarece o medalie la Olimpiadă reprezintă suprema distincţie mondială. Olimpiada nu se compară cu celelalte competiţii, campionate europene sau mondiale. Să nu uitaţi că la Jocurile Olimpice participă peste 200 de delegaţii din ţările lumii, sunt mai multe ţări decât la ONU. Pe scurt, Olimpiada e… Olimpiadă! Aşa că, revenind la întrebarea dumneavoastră, cred că pasiunea a rămas în continuare la sportivi, dar şi la antrenori. Totodată, cred însă că în prezent banii au orientat sută la sută… sportivii spre marea performanţă.
Conducătorii României nu au dat importanţa cuvenită Olimpiadei 2012
I.J.: Aş vrea să stăruim asupra atletismului din România, ramură sportivă în care dumneavoastră sunteţi o legendă vie, un „aur“ de nepreţuit…
I.B.: Din păcate, conducerea administrativă şi politică a României nu au dat importanţă suficient de mare Jocurilor Olimpice. Situaţia economică nu poate să fie un motiv determinant în deciziile luate pentru reprezentarea României la competiţia supremă, Jocurile Olimpice. Pe scurt: sportivilor care s-au pregătit pentru Olimpiadă nu li s-au acordat cele mai bune condiţii. Referindu-mă strict la atletism, trebuie să spunem adevărul: în urmă cu 20 de ani, chiar şi în urmă cu 10 ani, atleţii care se pregăteau pentru Jocurile Olimpice erau în cantonament în număr mare, 80, chiar 100. Ei, acum au fost 24 şi, vai de mine, în ce condiţii! Îmi place să spun aşa: cu ciorba lu’ mămica nu mai poţi face astăzi sport de performanţă. Şi nici fără cercetare şi medicină… Să ne înţelegem: când mă refer la medicină, nu vorbesc de dopaj, ci de susţinătoare de efort. Noi ne bucurăm când primim o vitamină C! Vă daţi seama unde am ajuns?!
I.J.: Păi înseamnă că am ajuns în anii ’60! Mi-aţi spus, într-un interviu în urmă cu mulţi ani, că pe vremea dumneavoastră vă „dopaţi“ cu vitaminele C, B1, B6, B12 şi lăptişor de matcă. Şi că la Olimpiada de la Tokio din 1964, unde aţi obţinut a doua medalie de aur după cea de la Olimpiada de la Roma (1960), resturile din coşul de gunoi din camera dumneavoastră de hotel erau atent analizate de japonezi pentru a afla cu ce vă dopaţi!
I.B.: Aşa este… Mă „dopam“ cu… lăptişor de matcă! Asta a fost… Revenind la situaţia prezentă din atletism: în condiţiile vitrege de care v-am vorbit, nu ştiu ce pronostic să vă ofer pentru Londra 2012. Vă spun sincer, cu toată corectitudinea: nu cred că din lotul de 17 atleţi participanţi putem să ne planificăm câteva medalii la actuala ediţie a Olimpiadei. Dacă intrăm în finalele probelor respective este deja o realizare. Vorbesc în ansamblu. Sigur, surprize ar putea să apară, aşa cum s-a mai întâmplat. Deci: 1. să avem cât mai mulţi finalişti la Londra; 2. să schimbăm optica în privinţa pregătirii sportivilor pentru Jocurile Olimpice şi nu numai. Trebuie regândit şi revitalizat sportul şcolar, cel universitar ş.a.m.d. De fapt, întreg sportul. De ce Spania, ca să ofer doar un exemplu, o ţară aflată şi ea în criză, reuşeşte însă să domine sportul? Pentru că s-au găsit bani pentru susţinerea sportului, cel mai bun „ambasador“ al unei ţări în lume.
Mai mare ruşinea cu Polivalenta din Craiova!
I.J.: Dacă aţi fi numită mâine, ipotetic vorbind, ministrul tineretului şi sportului, care ar fi primele măsuri pe care le-aţi iniţia?
I.B.: Am spus şi mai înainte că trebuie schimbate multe… În primul rând, programa şcolară: nu sunt suficiente doar două ore de educaţie fizică pe săptămână, iar modificarea, adică includerea a cel puţin trei ore de educaţie fizică, ar ajuta şi la starea generală de sănătate a societăţii româneşti. Apoi, cluburile universitare trebuie încurajate şi sprijinite. Şi problema… problemelor, care ar trebui să fie cu adevărat prioritară: sprijinirea cluburilor mari de performanţă cu tot ceea ce înseamnă pregătirea performanţei – materiale, stadioane, baze sportive, buget. După Revoluţie, mai mult s-a dărâmat decât s-a construit. La Craiova, bunăoară, ne chinuim de vreo 18 ani să terminăm Sala Polivalentă?! Mai mare ruşinea! Eu ştiu şi cu ce greutăţi s-a realizat în Craiova o lucrare mică, pista de polyuretan de la stadionul „Ion Oblemenco“… Aş putea să vorbesc mult despre ce trebuie făcut pentru revigorarea sportului, sunt multe idei de aplicat.
I.J.: O ultimă întrebare, una oarecum personală: deşi aveţi două medalii de aur olimpice, plus alte trofee mondiale, europene şi naţionale, n-aveţi vile, n-aveţi Mercedesuri etc. Regretaţi că n-aţi rămas în SUA, atunci când vi s-a oferit această posibilitate?
I.B.: Tot ce am făcut, cu sacrificii uriaşe, am făcut numai din plăcere. Momentul când ție, sportiv al României aflat pe podium, ţi se cântă imnul şi se ridică tricolorul, este un moment care nu se poate explica prin cuvinte simple. Este de nepreţuit, cum se spune acum. Am avut destule oportunităţi de a rămâne în afară, unele foarte frumoase şi atrăgătoare din SUA, dar n-am făcut-o. Iar explicaţiile se subînţeleg din cele spuse de mine mai înainte.
Ţara mea era România, acolo tot o străină eram considerată!
I.J.: Este chiar adevărat că pentru o medalie de aur aţi primit doar 6.000 de lei, echivalentul a trei salarii din România acelor ani?
I.B.: Am mai povestit aceste amănunte, aşa au fost vremurile în România. Într-un an, când am stabilit patru recorduri mondiale, mi s-a spus de către cei de la partid cam aşa: „Tovarăşa Iolanda, clasa muncitoare face economii… nu putem să-ţi plătim patru recorduri, ci doar două!“. Asta a fost. Repet, ţelul principal nu au fost banii.
