Medicamentele antihipertensive

Hipertensiunea arterială se bucură, mai ales în ultimele decenii, de un mare interes din partea medicilor, dar şi a populaţiei, pe măsura răspândirii sale: această maladie afectează aproximativ un sfert dintre adulţii ţărilor dezvoltate economic sau în curs de dezvoltare. De cele mai multe ori, hipertensiunea arterială e asimptomatică, motiv pentru care este ignorată şi deci lăsată să ducă în timp la apariţia unor complicaţii grave.
Pentru evitarea apariţiei acestor complicaţii e necesară adoptarea unor măsuri terapeutice – atât medicamentoase, cât şi nemedicamentoase. Componenta nefarmacologică a tratamentului este de obicei destul de greu suportată de pacienţi fiindcă vine în contradicţie cu obiceiurile (alimentare) nesănătoase însuşite de-a lungul a zeci de ani de viaţă – şi care chiar au contribuit la apariţia hipertensiunii!
În aceste condiţii, terapiei medicamentoase îi revine practic întreaga sarcină a readucerii şi menţinerii valorilor tensiunii arteriale în limite normale. Pleiada de medicamente antihipertensive existente în acest moment răspunde în mare măsură acestei cerinţe: dispunem de un mare număr (poate chiar prea mare!) de produse farmacologice eficiente, relativ bine tolerate şi cu durată lungă de acţiune, dintre care să alegem pentru a trata corespunzător hipertensiunea.
Forurile academice medicale internaţionale au elaborat documente, larg acceptate şi adoptate, venite să ajute şi să ghideze medicii pentru a alege dintre sutele de medicamente antihipertensive existente. Concluzia principală la care s-a ajuns este că „scopul scuză mijloacele“: scăderea valorilor tensiunii arteriale (de obicei, la valori mai mici decât 140/90 milimetri de mercur) este atât de importantă, încât contează mai puţin cu ce medicamente este ea realizată.
Medicamentele antihipertensive disponibile în prezent au unele caracteristici comune; în primul rând, nici unul nu duce la vindecarea hipertensiunii arteriale – câtă vreme sunt administrate, ele pot menţine tensiunea în limite normale, dar abandonarea lor duce invariabil la revenirea valorilor tensiunii la niveluri patologice (există în cercetare unele medicamente care ar putea, în urma unui număr limitat de administrări, să vindece definitiv hipertensiunea).
Altă trăsătură comună tuturor medicamentelor folosite în tratamentul hipertensiunii arteriale e că acestea acţionează doar dacă sunt înghiţite! Deşi purtarea medicamentelor în buzunar sau în geantă conferă multor pacienţi o senzaţie inexplicabilă de siguranţă sau confort, ele trebuie neapărat administrate pentru a avea efectul scontat.
Rareori un singur medicament reuşeşte readucerea şi menţinerea la valori normale a tensiunii arteriale – de aceea în practică este nevoie destul de frecvent de asocierea a două antihipertensive; pe de altă parte, asocierea a trei sau patru medicamente antihipertensive ar trebui să constituie o excepţie, şi nu regula în tratamentul pacienţilor hipertensivi.
Deoarece s-a stabilit că unele medicamente (mai ales din generaţii mai vechi) au reacţii adverse destul de frecvente sau pot predispune la complicaţii inacceptabile, este justificat efortul companiilor farmaceutice de a căuta şi aduce pe piaţă noi produse farmacologice superioare celor deja existente – desigur, la preţuri care includ şi eforturile de cercetare, dar mai ales pe cele de promovare (uneori prea) agresivă şi costisitoare. Nejustificată este însă tendinţa de a abandona medicamente eficiente şi bine tolerate, care beneficiază de mulţi ani de experienţă şi urmărire, şi care au de obicei preţuri corecte (sau uneori chiar ridicol de mici), în favoarea altora de zeci sau sute de ori mai scumpe, doar pe principiul că acestea din urmă sunt mai noi, au nume mai pompoase şi sunt ambalate în cutii mai frumoase.
Existenţa unui număr atât de mare de medicamente antihipertensive arată că încă nu a fost găsit antihipertensivul perfect şi explică eforturile care sunt făcute în continuare în lume pentru găsirea acestuia.