Defibrilatorul cardiac

În articolul precedent al rubricii permanente dedicate bolilor cardiovasculare am arătat că tahicardia reprezintă creşterea frecvenţei cardiace peste 100 de bătăi pe minut. De cele mai multe ori, tahicardia reprezintă o reacţie firească, predictibilă, trecătoare a inimii, nu trebuie să ne îngrijoreze şi nu necesită un tratament specific; este cazul aşa-numitei „tahicardii sinusale“, care poate apărea în condiţii fiziologice (efortul fizic, emoţiile puternice, deshidratarea, expunerea la temperaturi excesive sau starea de graviditate) sau ca o consecinţă a unor boli extracardiace.
Există însă o serie de forme patologice de tahicardie; dintre acestea, fibrilaţia atrială şi tahicardiile supraventriculare sau atriale nu pun de obicei în mod direct şi imediat în pericol viaţa pacientului. Mai rare, dar mult mai periculoase sunt tahiaritmiile cardiace ventriculare: tahicardia şi fibrilaţia ventriculară.
În cazul tahicardiei ventriculare, în pereţii principalelor cavităţi ale inimii (ventriculele) se formează unele scurtcircuite care fac inima să bată cu frecvenţe foarte crescute – uneori peste 200 de bătăi pe minut. Consecinţa este scăderea semnificativă a debitului cardiac, conducând la simptome caracteristice: astenie fizică, lipsă de aer, durere de piept sau ameţeală, iar în cazuri mai grave chiar lipotimie (leşin) sau sincopă (pierderea bruscă a conştienţei). Un alt pericol reprezentat de tahicardia ventriculară este riscul de a se transforma în fibrilaţie ventriculară.
Fibrilaţia ventriculară este cea mai gravă formă de tahiaritmie, în care activitatea electrică haotică (fibrilatorie) a ventriculelor cardiace determină practic încetarea contracţiilor inimii. Fibrilaţia ventriculară este o aritmie care nu se opreşte niciodată singură şi conduce în numai câteva minute la moartea persoanei afectate, dacă nu se intervine rapid. Este modalitatea obişnuită prin care se produce decesul în cazul infarctelor miocardice sau a morţilor subite (la persoane aparent sănătoase).
Singura modalitate cu adevărat eficientă de a opri fibrilaţia ventriculară şi de a salva viaţa pacientului este defibrilarea – adică aplicarea unui şoc electric pe pieptul victimei. Echipele medicale de salvare sunt (sau ar trebui să fie) dotate cu aparate speciale numite defibrilatoare portabile, care pot elibera (în condiţii de siguranţă pentru victimă şi personalul medical) şocurile electrice salvatoare. Problema este că eficienţa şocului electric scade dramatic după primele 5-10 minute de la declanşarea fibrilaţiei ventriculare, ceea ce face ca deseori intervenţia echipei de salvare să fie zadarnică.
Declanşarea unei astfel de aritmii înspăimântătoare este predictibilă la unele categorii de pacienţi: supravieţuitorii unei opriri cardiace sau ai unor forme de tahicardie ventriculară, persoanele suferinde de anumite boli aritmice ereditare sau congenitale, unele categorii de pacienţi cu infarct miocardic sau insuficienţă cardiacă gravă etc. Întrucât medicamentele folosite la aceste categorii de pacienţi au o eficienţă limitată pentru prevenirea fibrilaţiei ventriculare, în ultimii ani este folosit cu succes în acest sens defibrilatorul cardiac implantabil.
Acesta este un aparat sofisticat, de dimensiuni reduse, foarte costisitor (câteva mii de euro), care se implantează subcutanat în regiunea pieptului, fără a incomoda ulterior purtătorul. Intervenţia de implantare nu este propriu-zis o operaţie, este relativ uşor de realizat şi este practic lipsită de riscuri majore, iar complicaţiile care pot apărea sunt legate, mai ales, de plaga cutanată: infecţie sau hematom local. Defibrilatorul veghează în permanenţă ritmul cardiac şi, atunci când detectează aritmii cardiace periculoase (fibrilaţie sau tahicardie ventriculară), aplică automat pacientului minişocuri electrice care restabilesc cu succes ritmul cardiac normal şi salvează (uneori şi de mai multe ori într-un singur an!) viaţa pacientului.