Tahicardia

Numărul de bătăi ale inimii într-un minut (numit frecvenţă cardiacă) variază foarte mult de la o persoană la alta sau de la un moment la altul. Valorile considerate normale ale frecvenţei cardiace se încadrează între 60 şi 100 de bătăi pe minut, caracterizând ritmul cardiac normal. Tahicardia (sau tahi-aritmia) este reprezentată de creşterea frecvenţei cardiace peste 100 de bătăi pe minut.
Tendinţa actuală a cardiologiei moderne este de a reconsidera limitele ritmului cardiac normal între 50 şi 85 de bătăi pe minut – întrucât foarte mulţi indivizi perfect sănătoşi (de obicei sportivii) pot avea 50 de bătăi pe minut, iar pe de altă parte, o frecvenţă de peste 85 de bătăi pe minut poate fi semnul unor probleme de sănătate.
Simptomele tipice ale tahicardiei sunt palpitaţiile, resimţite ca perceperea supărătoare a bătăilor inimii, fie prin intensitate neobişnuită, fie printr-un ritm rapid sau neregulat. Acestea sunt descrise de pacienţi în moduri foarte variate: bătăi puternice ale inimii, ori din contră, bătăi foarte slabe însoţite de senzaţia că inima s-a oprit, uneori frecvenţă cardiacă crescută, alteori bătăi cardiace care apar mai devreme sau mai târziu decât ar trebui. Trebuie combătută tendinţa multor pacienţi de a pune semnul egal între „palpitaţii“, care sunt simptome cardiace, şi „aritmie“, termen care trebuie să rămână rezervat bolii în sine – în condiţiile în care există foarte multe afecţiuni (cardiace, dar şi necardiace!) manifestate prin palpitaţii.
Alte simptome care pot apărea sunt astenia fizică, lipsa de aer sau ameţeala, iar în cazuri mai grave chiar lipotimia (leşinul) sau sincopa (pierderea bruscă a conştienţei). Diagnosticul bolii este, în general, uşor de pus doar prin examinarea pacientului şi electrocardiogramei acestuia – rareori fiind nevoie de investigaţii suplimentare cum ar fi Holterul EKG sau studiul electrofiziologic.
Sunt situaţii când e normal ca inima să bată mai repede decât 100 de bătăi pe minut – este cazul aşa-numitei „tahicardii sinusale“. Tahicardia sinusală poate apărea în condiţii fiziologice (efortul fizic, emoţiile puternice, deshidratarea, expunerea la temperaturi excesive sau starea de graviditate) sau ca o consecinţă a unor boli extracardiace: infecţiile, febra, nevrozele (distonia neurovegetativă), hipertiroidia etc. În aceste condiţii, tahicardia reprezintă o reacţie firească, predictibilă a inimii, nu trebuie să ne îngrijoreze în mod particular şi mai ales nu necesită un tratament specific (altul decât înlăturarea cauzei sale).
Există însă o serie de forme patologice de tahicardie, mai mult sau mai puţin grave. Dintre acestea, fibrilaţia atrială este cea mai des întâlnită tahi-aritmie cardiacă susţinută şi presupune înlocuirea ritmului cardiac normal cu bătăi neregulate ale inimii, de obicei foarte rapide, mergând până la 180-200 de bătăi pe minut. Tahicardiile supraventriculare sau atriale sunt alte forme de tahicardie, relativ rar întâlnite, şi, ca şi fibrilaţia atrială, de obicei nu pun în mod direct şi imediat în pericol viaţa pacientului.
Mai rare, dar mult mai periculoase sunt tahi-aritmiile cardiace ventriculare: tahicardia şi fibrilaţia ventriculară – aceasta din urmă conduce în câteva minute la decesul pacientului dacă nu se intervine rapid! De aceea, asupra acestora se focalizează cu deosebire atenţia medicilor cardiologi. Întrucât uneori medicamentele folosite pentru prevenirea sau tratamentul tahi-aritmiilor ventriculare (beta-blocante, amiodaronă, calciu-blocante) au o eficienţă limitată, în ultimii ani este folosit cu succes în acest sens defibrilatorul cardiac implantabil – care va constitui subiectul următorului articol al rubricii permanente dedicate bolilor cardiovasculare.