Înregistrarea Holter

La mai mult de 100 de ani de la descoperire, electrocardiograma (prescurtată EKG sau ECG) este şi în prezent investigaţia cea mai valoroasă în domeniul cardiologiei. Disponibilă în aproape orice unitate medicală, aceasta oferă informaţii de mare importanţă clinică asupra activităţii electrice a inimii.
Practic, aproape toate bolile de inimă beneficiază, în cadrul procesului de diagnostic sau urmărire, de datele obţinute prin efectuarea unei electrocardiograme. Mai mult, electrocardiografele utilizate în prezent sunt echipate cu microprocesoare performante care formulează, în general, diagnostice exacte asupra traseelor electrocardiografice interpretate.
Totuşi, această investigaţie are şi unele neajunsuri, între care în mod particular durata limitată – cele zece secunde cât durează de obicei o electrocardiogramă obişnuită pot să nu fie relevante pentru activitatea electrică cardiacă în ansamblul ei. Pentru aceasta, uneori poate fi necesară efectuarea şi compararea mai multor electrocardiograme de-a lungul timpului. Altă variantă o reprezintă Holterul, care este o tehnică electrocardiografică modernă ce constă în înregistrarea continuă a activităţii electrice a inimii timp de 24 sau 48 de ore – timp suficient pentru a demasca unele anomalii cardiace tranzitorii.
Înregistrarea Holter, denumită frecvent în mod pleonastic şi „Holter EKG“, îşi datorează numele inventatorului său, bio-fizicianul american Norman Holter, şi presupune ca pacientul să poarte pe tot parcursul investigaţiei asupra sa – de obicei legat la gât – un electrocardiograf miniatural special. De la acesta pornesc trei sau mai multe cabluri electrice terminate prin electrozi lipiţi cu ajutorul unor plasturi pe pielea pacientului. Electrocardiograful Holter este prevăzut cu un acumulator care îi permite o autonomie îndelungată.
Pe parcursul celor 24-48 de ore cât durează investigaţia, pacientul e sfătuit să aibă o activitate cu nimic deosebită de a unei zile obişnuite, având însă grijă să nu se dezlipească electrozii de pe piele sau să-i lipească la loc de îndată ce s-au dezlipit. Sunt indicate chiar unele eforturi mai susţinute, tocmai în scopul de a evidenţia acele tulburări cardiace reversibile precipitate de efort.
La final, Holterul este conectat la un calculator, unde va fi transferat, stocat şi analizat întregul traseu electrocardiografic înregistrat. Interpretarea se face în primă fază electronic, cu ajutorul unui soft special, apoi medicul supervizează rezultatul investigaţiei. Pacientul are la dispoziţie un buton pe care apasă atunci când sesizează apariţia unor simptome sugestive – permiţând medicului să analizeze cu atenţie sporită mai ales acele momente ale înregistrării.
Dintre afecţiunile cardiovasculare, Holterul îşi găseşte utilitatea pentru diagnosticarea unor forme de cardiopatie ischemică cronică, aritmii cardiace şi tulburări de conducere – mai ales în acele cazuri cu diagnostic incert în care anomaliile electrocardiografice sunt tranzitorii şi nu pot fi surprinse prin electrocardiograma clasică. Principalul neajuns al înregistrării Holter este legat de preţul încă prohibitiv al aparatului, ceea ce conduce la o disponibilitate redusă pentru pacienţi, în ciuda informaţiilor deosebit de valoroase şi de mare importanţă clinică pe care le oferă.