Stimulatorul cardiac

În precedentul articol al rubricii permanente dedicate bolilor cardiovasculare am prezentat afecţiunile caracterizate prin scăderea frecvenţei inimii şi soluţia radicală pentru tratamentul acestora – cardiostimulatorul. Stimulatorul cardiac (numit şi „pacemaker“) este un aparat capabil să stimuleze inima să bată mai repede, prin aceasta putând salva viaţa şi ameliora simptomele persoanelor a căror supravieţuire sau calitate a vieţii era limitată de frecvenţa cardiacă scăzută.
Stimulatorul cardiac permanent se implantează subcutanat în regiunea pieptului, fără a incomoda ulterior purtătorul. Intervenţia de implantare nu este propriu-zis o operaţie, este relativ uşor de realizat, durează de obicei mai puţin de o oră şi nu implică anestezia totală a pacientului. Este practic lipsită de riscuri majore, iar complicaţiile care pot apărea sunt legate mai ales de plaga cutanată: infecţie sau hematom local.
Purtătorul unui pacemaker trebuie să evite expunerea la câmpuri electro-magnetice puternice. În privinţa telefoniei mobile, pacientul trebuie să aibă grijă să vorbească de la urechea opusă şi să nu păstreze telefonul în buzunarul de la piept.
Dacă primele stimulatoare induceau inimii o frecvenţă prestabilită de fabricant, în prezent, ea poate fi reglată cu uşurinţă de medic la valoarea considerată oportună, ori de câte ori este nevoie. Pentru aceasta nu este necesar accesul direct la pacemaker, ci se realizează prin piele, de la o distanţă de câţiva centimetri, cu ajutorul unui programator.
Mai mult, ultimele generaţii de stimulatoare cardiace pot fi programate să-şi crească automat frecvenţa dacă sesizează că purtătorul face efort fizic sau este necesară creşterea debitului cardiac. Cardiostimulatoarele cu două sonde prezintă unele avantaje comparativ cu acelea cu doar una şi sunt suportate mai bine de pacienţi. Există chiar unele pacemakere cu trei sonde, care îmbunătăţesc nu doar frecvenţa, ci şi contractilitatea inimii, ameliorând simptomatologia şi evoluţia unor boli cardiace severe însoţite de insuficienţă cardiacă.
Progresul tehnologic a dus nu doar la miniaturizarea şi îmbunătăţirea parametrilor tehnici ai stimulatoarelor cardiace, ci şi la reducerea drastică a preţului acestora, până în jurul sumei de 2.000 de lei pentru cele mai simple.
După implantarea unui pacemaker, pacientul trebuie să revină la control la intervale stabilite împreună cu medicul cardiolog, pentru a fi verificată buna funcţionare a stimulatorului. Durata de viaţă a cardiostimulatoarelor este în general de peste zece ani, dar, atunci când medicul cardiolog sesizează la controlul periodic semne care prevestesc descărcarea bateriei, este necesară înlocuirea stimulatorului cu altul – intervenţie la fel de simplă ca şi implantarea iniţială.
Nu rareori se poate întâmpla ca inima să-şi recapete frecvenţa proprie normală şi, în acest caz, cardiostimulatorul îşi suspendă descărcarea, intră în stare de aşteptare, de „stand-by“, urmând să-şi reia activitatea de îndată ce inima bate din nou prea rar.
În concluzie, stimulatorul cardiac este un aparat complex din punct de vedere tehnic, miniaturizat, dar simplu de implantat şi relativ ieftin dacă-l privim din perspectiva faptului că poate salva viaţa unui om.