După o zi stresantă la serviciu abia aștept să ajung acasă că să mă odihnesc și să mai uit de problemele care nu-mi dau pace în această perioadă, odată cu lansarea noului produs pe liniile de fabricație.
Dau să pornesc mașina și  deodată simt o străfulgerare în piept, aștept puțin – încă una și apoi o arsură de parcă îmi lua foc tot pieptul: „Aoleu am zis – asta nu-i a bună!” – Îi spun soției și decidem să mergem la urgență. Ajungem la Filtru, mă vede o asistentă care îmi face o fișă, îmi ia tensiunea și zice să aștept.

După exact două ore și 10 minute am fost chemat la doctor – în tot acest timp am văzut câtă suferință poate exista fără ca nimeni să nu te bage în seamă. Și nu vorbesc aici de mine, dar am văzut oameni schilodiți care așteptau pe holuri, oameni plini de sânge, oameni care vomitau etc, etc – în zadar se vaitau și strigau după ajutor nu venea nimeni să stea cu ei de vorbă, să le calmeze suferința. Trebuie să aștepți să-ți vină rândul să intri la doctor în funcție de gradul de urgență, care a fost stabilit (corect sau mai puțin corect – asta nu știu). Zeci de asistente treceau pasive, râdeau, glumeau între ele în timp ce unii de față mureau puțin câte puțin. Mi s-a părut cea mai mare degradare morală, o umilință fără margini la care suntem expuși în situații extreme de acest sistem de sănătate bolnav, care nu se mai vindecă deși în el lucrează doctori.
Am intrat în sala de consultații – două doctorițe, relativ tinere, încercau să facă față cu greu situației. Departe de mine să acuz pe cineva de lipsă de profesionalism, dar e clar ca lumina zilei că urgența de la Spitalui 1 e subdimensionată ca și personal (în primul rând medici) și oricât de bun ai fi nu poți face față afluxului mare de cazuri care vin să le rezolvi. Trei ore am stat în sala de consultații – EKG, analize, iar analize – e infarct – nu e infarct – până la urmă s-a stabilit că nu . Of, am trecut și durerea începuse să se mai ostoiască, plec acasă obosit, bolnav, deprimat…! E ora 1.30 noaptea. Trebuie să mă odihnesc. Mâine va fi o nouă zi (de fapt e deja azi…).

Cornel Omat