Am fost informați acum două zile că „PSD este România la scară mai mică“. Atunci când micșorezi ceva la scară nu mai poți să păstrezi tot ce e important, iese o machetuță de felul celor cu care se jucau bărbații în copilărie, cu caroserie, uși, volan, dar fără motor. Pe vremea mea, se putea schimba pe câteva zeci de surprize din guma de mestecat turcească vândută de o doamnă la colțul școlii.
Așa și cu PSD. România mică nu poate funcționa fără România întreagă și cineva se joacă de-a interesul național.
Dincolo de acest act ratat de comunicare publică rămâne faptul că PSD este o parte a României, și, ca orice parte, e mai mic decât întregul. Ar merita schițat ce fel de parte este și ce folos poate aduce țării, ce rol pozitiv poate avea, întrucât deservicii vedem cu toții destule.
Caracteristică acestor oameni pare a fi o viziune despre lume în care orice parte deține toate proprietățile întregului. De exemplu:
Dacă scot țara din economia globală, ea va continua să aibă o economie.
Dacă oamenii de știință români nu mai folosesc nimic din știința produsă de alții din lumea asta, aici va continua să existe o știință românească.
Dacă toți românii se înscriu în PSD, va fi exact la fel în țară ca atunci când există oameni cu puncte de vedere diferite, pentru că PSD e oricum totuna cu România, doar ceva mai mic.
Dacă cineva râde la cele de mai sus e un râs neproductiv. Acești oameni gândesc în acest mod și sunt concetățenii noștri. Trebuie să comunicăm cu ei serios, nu ne putem supăra ca văcarul pe sat.
Gândirea „poporului PSD-ist“ este o gândire de oameni cu un bagaj de cunoștințe precar. Ei nu cunosc faptul că în ceea ce privește treburile lumești întregul este mai mult decât părțile sale, că există, tehnic vorbind, ceea ce poartă numele de trăsături emergente, care apar prin interacțiunea dintre părți. Nu par să își dea seama că un grup cu diversitate scăzută nu poate susține supraviețuirea limbii române, că vocabularul ei complet nu îl va practica nimeni ca individ vreodată, că o națiune izolată nu poate susține o economie în sensul propriu al termenului, că nu e totuna comuna primitivă cu societatea secolului XXI, că știința e un produs cultural emergent la scară internațională, și așa mai departe.
Acești oameni cunosc bine doar limba română de zi cu zi. Ei sunt nucleul stabil de care are nevoie orice țară pentru o cultură și economie naționale. Pornind de la ei, evoluează în secole limbajele tehnice în mod concentric, comunitățile profesionale specializate, se organizează în mod firesc, necontrolat de sus, o structură culturală și economică națională.
E un truism că această evoluție culturală nu a avut loc la noi în ritmul ei firesc. Totul s-a accelerat prin politici de stat, bulversând destinele oamenilor în numele idealului modernizării. Mica Românie a domnului Dragnea îi reprezintă pe cei ce au dificultăți să evolueze accelerat pe plan cultural, pe cei care pierd prea mult din aceste schimbări.
Mica Românie nu știe să facă mare lucru în lumea de azi, dar vrea bani și respect.
Pentru bani, strategia e simplă.
Mai întâi dau reglementări cu dedicație ca să își asigure drepturi salariale și pensii mărite. Îndatorează țara, iar la momentul oportun lasă să vină la putere pe cei care motivează oamenii productivi încă neplecați din țară. Aceștia trag la vâsle cât pot de tare sub amenințarea că dacă nu o fac barca se scufundă. La început ai crezut că amenințarea e o glumă, dar când vezi că deja cineva a început să scobească printre scânduri cu fanii jucând tontoroiul în jur nu prea ai de ales, dacă barca aceea înseamnă ceva pentru tine.
Pentru a obține respect, strategia e cea de cartier, a intimidării și reducerii la tăcere. Asta funcționează mai greu pentru că, din câte se pare, se ceartă între ei, subminându-și autoritatea unii altora. De unde și tristețea din partid anunțată ieri în mod public: „Sunt doar puțin trist și eu, și tot partidul“, a spus domnul Dragnea.
Ce se întâmplă nu e neapărat ceva rău. Se pot trage câteva învățăminte simple, evidente pentru toată lumea. Unul ar putea fi că graba strică treaba. Altul ar putea fi că de ce ți-e frică nu scapi. Și încă unul este că pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești. Sau poate, câinele moare de drumul lung și prostul de grija altuia.
Este semnificativ că toate aceste învățăminte sunt produsul cultural al tălpii țării, al strămoșilor micii Românii pesediste. E un nucleu fără educație sau slab educat, popular și manipulabil prin populism, dar demn de a fi iubit o parte a țării noastre. Este adevărat că nu toți vrem să fim exact ca strămoșii noștri, în toate privințele, așa cum vor acești oameni. Noi prețuim doar unele aspecte ale tradiției, pe altele nu. Faptul că vrem și altceva nu ne dă însă dreptul să îi disprețuim pe cei rămași de căruță, chiar dacă ne agresează.
A vrea să participi competitiv la spațiul cultural european și global fără acest nucleu e ca și cum ai încerca să câștigi săriturile de la trambulină fără să ai trambulină. România întreagă are nevoie de toți.
Ce nu are nevoie România este, cu siguranță, să fie condusă de ticăloși, ignoranți sau nebuni.

Virgil Iordache – contributors.ro