(II) De’aia!

Privesc cât de greu se învârte secundarul ceasului de la mână. Mă gândesc că de frig i s-or fi contractat rotițele și de-aia secunda parcă-i mai lungă ca să-mi facă în ciudă. Încă zece ture și supliciul se va încheia. Tresar. Profesorul face o mișcare bruscă, un fel de stânga-împrejur, și se îndreaptă către ușă. Frigul l-a făcut să se predea mai devreme. Tocmai dicta ceva despre cum capitalismul e pe buza prăpastiei, împins de inflație. Îmi place cum sună, inflație, dar ditamai profesor de socialism științific, tot n-a reușit să mă lămurească ce e aia. Mă consolez că sigur nici el nu știe, așa că n-are cum să explice altora. Îi văd cu coada ochiului căciula de nurcă și cojocul Alain Delon strecurându-se pe ușă. Înseamnă că sunt bine plătiți profesorii universitari dacă își permit așa palton și așa căciulă. Mă simt mobilizat să învăț că poate mă vor opri asistent și îmi voi permite și eu un astfel de lux. Căciulă de nutrie mi-a cumpărat și mie tata, dar palton am o șubă pe care mi-a adus-o de pe șantier. E bună că e cu blană de oaie pe dedesupt. Un coleg,  când m-a văzut în șubă și cu căciula de nutrie pe cap, a exclamat admirativ: ce mu-mu-tră de mer-mer-ceolog ai! E bâlbâit, dar asta îl ajută la examene că știe, nu știe, nu poate spune nimic așa că profesorii îl lasă în plata domnului și-l trec. De frig parcă simt că nu o să mai ajung la timp la WC. Ușa e larg deschisă, blocată în gheața de pe jos. Înaintez cu grijă ca pe sârmă și îmi simt genunchii de parcă ar fi din sticlă. Culmea e că nu simt revoltă călcând pe gheața gălbuie, doar mă rog în gând să nu alunec. Nu mi se pare anormal să fie ger în toaletă și de-asta mai am doar o dilemă, voi fi nevoit să-mi scot mânușa sau nu?…
Am uitat să închid jaluzelele și soarele dimineții îmi cade pe față și mă trezește. Mi-o fi crescut tensiunea dacă visez în episoade? Trebuie să-i spun doctorului când voi merge la consultație să vedem dacă are vreo semnificație sau nu. Nici de cafea nu am chef, așa că mai lenevesc în pat, încât îmi ofer răgazul să caut posibile răspunsuri la întrebările stârnite de visul de data trecută. Orașul meu, al tău, al lui și al nostru nu e în cea mai bună formă. Oare de ce?
Anul 1990 a surprins Craiova drept cel mai diversificat industrial oraș al țării. Din păcate, acest avantaj era doar aparent deoarece purta în sine structura genetică degenerată a economiilor de comandă: desfacere aproape exclusivă pe piețe dirijate lipsite de concurență, personal indirect productiv excedentar, tehnologie depășită și energofagă ca urmare a lipsei investițiilor cauzate de efortul financiar aberant de achitare a datoriei externe, totul caracterizat de o productivitate scăzută. Singurul avantaj competitiv al orașului era numărul și calitatea resursei umane cu pregătire tehnică compusă din ingineri, maiștri cu înaltă calificare, în general personal muncitor capabil de rezultate notabile în ciuda tehnologiei învechite. Din păcate, în loc să se caute soluții de punere în valoare a acestui potențial uriaș, s-a mers în inerția principiului comunist de planificare a economiei concretizat în „important este să produci“, ignorându-se principiul motor al economiilor de piață dezvoltate, „important este să vinzi“. Neînțelegerea acestui principiu, dar și a altora care guvernează economiile capitaliste, era oarecum de înțeles având în vedere că dacă personalul tehnic avea o pregătire comparabilă cu cel din firme avansate, economiștii sau cei responsabili cu managementul nu stăpâneau noțiuni elementare ale mecanismului economiei de piață, fapt explicabil prin lipsa totală de practică într-un astfel de context, principiile economiei socialiste fiind cel mai adesea opuse.
Dacă momentul 0 de luare de contact cu noul tip de economie ar fi fost tratat cu deschidere, cu asumarea faptului că lipsa cunoștințelor în domeniu este obiectivă și implicit, se adopta atitudinea că indiferent de vârstă sau poziție ierarhică este nevoie de a învăța noile reguli, completată cu deschiderea spre parteneriate economice, exista șansa racordării la economia globală. A apărut în schimb autosuficiența, atitudinea lui „noi știm, să nu ne dea alții lecții“ sau „nu ne vindem țara“, care au condus la alegerea unui drum înfundat numit ridicol „a treia cale originală“. Cei proaspăt instalați de valul revoluției în poziții de conducere s-au dedulcit rapid la avantaje, realizând cât de profitabil este ca, în interes exclusiv personal, aprovizionarea cu materii prime sau desfacerea produselor finite să nu se mai facă direct de la furnizorii sau către clienții tradiționali, ci prin intermediul srl-ului privat deschis pe numele soției, mamei sau copilului. În acest mod, marja de profit s-a redus la minimum, transformându-se adesea în pierdere, dar lacul fiind mare s-a crezut că peștele e destul. Relativ repede s-a născut complicitatea tacită cu angajații consolați cu gândul că, dacă ne luăm salariile, nu contează cât fură șefii, liderii de sindicat au fost atrași și ei la împărțirea prăzii, iar politicienii au închis ochii cu gândul că, decât oameni în stradă, mai bine mai ordonă eliberarea unui nou credit de la banca de stat pentru plata salariilor. Lipsa de soluții a devenit strategie de amânare prin orice mijloace a momentului spargerii buboiului pentru când vor fi ceilalți la putere. Încetul cu încetul, srl-urile devin tot mai lacome, ne mai mulțumindu-se doar cu drenarea profitului încep înghițitul părții viabile din fostul colos industrial prin transferul pe firma „căpușă“ a tehnologiei, „know-how-ului“, preluarea angajaților capabili și, în final, a pieței, lăsând firma „mamă“ goală de conținut, fără desfacere directă și încărcată de balastul datoriilor sau personalului excedentar.
Despre alte cauze, dar și despre posibile soluții, mai aveți „puțintică“ răbdare până la articolele următoare.
(Va urma)