Unde a greşit Traian Băsescu. L-a învins sistemul?

Şeful statului se scufundă, încet, în ape otrăvite. Din interviul acordat joi seară la TVR răzbate frustrarea comandantului de navă obişnuit cu supunerea, care constată într-o bună zi că echipajul a luat-o razna şi nu-l mai ascultă. Însă responsabilitatea naufragiului îi revine în mare măsură: echipajul şi l-a ales singur, cu ciungii, ologii, trădătorii şi secunzii slabi puşi la cârma României. Până şi el se îndoieşte azi că nava mai poate ajunge cu bine la ţărm dacă nu va arunca peste bord câţiva oameni. Şi totuşi, când şi-a pierdut busola şeful statului? Când a comis eroarea capitală care-l costă azi o semiizolare pe insula de la Cotroceni? Mai are vreo soluţie sau l-a învins şi pe el sistemul?  
Ce constată Traian Băsescu azi? Că are dificultăţi în relaţia cu guvernul, nu şi cu premierul. „Emil Boc a încercat o discuţie, ştiind că soluţia era reducerea de cheltuieli, şi nu creşterea TVA“, a declarat şeful statului, sperând probabil că, extrăgându-l pe şeful guvernului din plutonul răzvrătiţilor, îl menajează. Eroare. Din păcate pentru Boc, declaraţia preşedintelui subminează grav autoritatea primului ministru, cât o mai fi rămas din ea. Cine trebuia să-şi impună punctul de vedere, dacă tot este şeful guvernului? Nu cumva Emil Boc? Cum adică „a încercat o discuţie“? Nu cumva era obligat să impună o decizie, mai ales dacă a fost în prealabil agreată şi convenită cu experţii FMI?
Apoi, preşedintele Băsescu i-a subminat a doua oară autoritatea, de această dată şefului de partid Emil Boc, cu îndemnul adresat PDL: „Căutaţi-vă un lider!“. Evident, asta înseamnă că liderul în funcţie mai are până să ajungă cu adevărat lider. Cu declaraţiile sale, Băsescu îl face pe Boc mai mic decât e. Îşi aruncă secundul fără să vrea peste bord, chiar dacă intenţia lui este să-l salveze.
Tăriceanu s-a răzvrătit în relaţia cu Palatul Cotroceni, dar era ascultat în guvern şi partid din cauză că tăia şi spânzura. Boc este docil, dar nu-l ascultă nimeni, pentru că nu are curaj nici să taie, nici să spânzure. Prin urmare, apar „dificultăţi în comunicarea cu guvernul“. Eroarea lui Traian Băsescu a fost, deci, să parieze pe un premier şi lider de partid onest fără discuţie, de bună credinţă, docil, dar fricos şi total lipsit de autoritate, înghiţit de umbra şefului de la Cotroceni. Semn că puterea nu poate fi exercitată prin delegaţie sau interpuşi slabi. Însă întrebarea cheie rămâne mai departe cea ridicată în decembrie 2009, la formarea cabinetului: Cu cine vrea să reformeze şi să modernizeze statul: cu oameni vechi şi competenţe aproximative? Cu eternii Berceanu, Blaga, Videanu? Este reproşul fundamental pe care i-l aduc şefului statului: nu poate sau nu vrea să o rupă cu propria nomenclatură. Am spus asta şi în 20 decembrie 2009, la formarea cabinetului Boc: la fel cum PSD are abonaţii săi la guvernare, PDL pare luat şi el prizonier de către un cerc de iniţiaţi.
O altă eroare, deci, pentru care şeful statului plăteşte azi costurile ineficienţei guvernării: păstrarea celor trei în echipa de miniştri. A existat un episod pe care puţini şi-l amintesc astăzi, niciodată lămurit, dar care rămâne cheia zbaterilor politice de astăzi: înainte de formarea cabinetului Boc, au circulat zvonuri că şeful statului va renunţa la serviciile lor. Tripleta de aur a urcat iute dealul Cotrocenilor. Cei trei au intrat pe uşă şomeri şi au ieşit miniştri. Ce i-or fi spus atunci lui Traian Băsescu?
Putea altfel? Avea pe cine să pună la transporturi, la interne, la economie? Tot aud că n-a avut de ales şi că, realist vorbind, cu Vasile Blaga a câştigat trei rânduri de alegeri, că ştie multe, că Adriean Videanu şi Radu Berceanu au bani, influenţă şi că nu se poate fără ei. Dacă-i aşa, Traian Băsescu va rămâne, la fel ca predecesorii săi, prizonierul dublului discurs. O mică paranteză: la Bruxelles, la Comisia Europeană şi în parlament, am întâlnit zeci de tineri, experţi apreciaţi şi cu CV-uri corecte. Ei de ce pot performa acolo, iar la Bucureşti, nu?
Un comentator atent şi subtil de la Ziare.com, care semnează Ioana Ene, sugerează că Traian Băsescu a ajuns cumva într-o fundătură, înfrânt şi fără opţiuni. În mare parte, analiza sa e corectă, dar puţin cam prea categorică, lipsită de perspective.
Preşedintele Băsescu are la îndemână soluţia pe care o avea şi în decembrie 2009: primenire totală în partid, marginalizarea figurilor compromise în două decenii de politică, promovarea de competenţe autentice şi figuri noi. Alte soluţii nu există. S-ar putea ca Blaga, Videanu şi Berceanu să nu mai conteze chiar atât de mult, iar scenariul fraternizării celor trei cu adversarii de la PSD sau PNL, ca opţiune fatală pentru Băsescu, să aibă mai puţină importanţă decât i se acordă.
Şeful statului a spus iarăşi, în interviul de joi seară, de la TVR, că el nu poate schimba miniştri şi nu mai moşeşte PDL-ul ca înainte. Când merge prin popor, spune însă altceva: că, dacă un ministru îl minte, îl schimbă a doua zi. Când se întâlneşte cu parlamentarii partidului, se documentează bine în prealabil, stabileşte sarcini şi trasează direcţii.
Desigur, cei care visează la o nouă suspendare a preşedintelui vor încerca să rupă cât mai mulţi lideri PDL de şeful statului, în frunte cu Emil Boc, dacă se poate tot partidul. Însă cei care vor decide în 2012 nu vor fi păpuşarii rataţi din 2008 sau 2009, ci tot alegătorii şi votul lor.
O soluţie ar fi să omoare faţa PDL-ului de astăzi, oamenii compromişi şi reţelistica de sub ei, chiar cu riscul trimiterii partidului în opoziţie în 2012. Altfel spus, la 1 septembrie, ultimatumul dat guvernului şi PDL, în interviul pentru TVR 1, Băsescu şi secundul său de la guvern sunt obligaţi să taie în carne vie. Dacă nu se poate, atunci PDL este un partid inutil proiectelor de reformă şi modernizare, chiar nociv şi, la fel ca altele, epuizat. Criza obligă partidele cu ambiţii reformatoare, cu excepţia celor populiste, să se reinventeze complet sau să dispară.
Cei mai pesimişti spun că asta nu se poate. Că alegerile se câştigă cu oameni ca Blaga, Videanu, Berceanu şi reţelistica lor unsă în şirul de înfruntări electorale, că România se învârteşte în cercul vicios al unor partide prost croite de la bun început  şi bate pasul pe loc din cauza unor alegători insensibili la principii, dar obişnuiţi deja cu mita electorală de partid şi de stat, deturnaţi de un mediu politic profund corupt. Dar poate că nu e aşa. Poate că există şi o Românie semnificativă într-o continuă aşteptare, vie şi onestă. Cine va clădi pe osul sănătos al naţiunii? Pe cei de bună credinţă, meseriaşii oneşti – marea tăcută, pe ei cine-i va reprezenta? Când şi cum va ajunge vocea lor să facă, totuşi, masă critică?
Dar s-ar putea ca imaginea după care tânjeşte în cărţile de istorie şi şansele partidului după următorul ciclu electoral să depindă de actul de curaj la care Traian Băsescu este obligat, la 1 septembrie sau mai încolo. Dacă nu-l va face, va fi un alt Constantinescu obsedat de sistem şi îndrăgostit de sine sau un Iliescu sărac şi cinstit, sub care au crescut baroni, corupţie şi stagnare. La cum ezită şi se plânge, începe să aibă ceva din amândoi. În apele otrăvite în care pare să se scufunde încetişor, Traian Băsescu riscă să fie devorat de rechinii pe care îi hrăneşte cu mâna lui, otrăvit de propriile erori.