Orice poate fi contestat, nu însă şi capacitatea infinită a românilor de a vorbi, a vorbi, a vorbi. Iar de la vorbă la ceartă nu este decât un pas. Oamenii, în lipsă de ceva mai bun, se ceartă. Se ceartă din orice. Dacă unuia i se pare că a ridicat altul tonul, el începe să strige. Şi uite-aşa, din vorbă-n ceartă, de la şoaptă la urlet, ajungem să ni se pară că trăim într-o ţară de duşi cu pluta.
Avem şi chestii serioase de dezbătut, evident, în acelaşi ton arţăgos. Cum ar fi tăierea salariilor şi a pensiilor. Mai puţin se vorbeşte despre cât îşi merită o parte dintre bugetari salariile şi despre cum au ajuns la pensie o parte dintre pensionarii abia trecuţi de a doua tinereţe. Spune cuiva că eşti de acord cu tăierea salariilor şi a pensiilor dacă vrei să fii linşat! Spune că nu eşti de acord, dar este absolut necesar şi vei ajunge în situaţia guvernului Boc, hulit şi dispreţuit de toată lumea.
Să zicem că am trecut de faza cu salarii şi pensii odată cu decizia Curţii Constituţionale. Despre ce să vorbim pe un ton mai ridicat? Evident, despre presa înfierată în Strategia de securitate propusă de Consiliul Suprem de Apărare.
Despre ce este vorba? Printre factorii de risc la adresa securităţii naţionale sunt nominalizate şi mass-media. Mai precis, campaniile de presă duse de trusturi. Fără să se precizeze, aici se face referire la mogulii Voiculescu, Vântu şi Patriciu.
Cine bagă mâna în foc pentru ei? În primul rând, ziariştii din trusturile respective. Lor li s-a oferit cu generozitate încă un motiv de ceartă.
Dar problema e alta. Traian Băsescu, jucătorul, aruncă o jucărie pe terenul destul de arid al subiectelor de presă. Dacă ar trebui să fim sinceri până la capăt, celor vizaţi tema le vine ca un pahar de apă rece după o zi de arşiţă. Nimeni nu crede cu adevărat în ce spune. Cu atât mai puţin CSAT-ul. Nici preşedinţia nu crede că trusturile ar fi o ameninţare la adresa securităţii, nici ziariştii nu cred că, într-adevăr, se porneşte o campanie împotriva libertăţii de exprimare.
Atunci de ce s-a ajuns la acest subiect? Aici e dilema. Ce fel de putere este aceea care se joacă apelând la un subiect atât de sensibil? De ce forţează nota Traian Băsescu?
Este adevărat că după marea tăiere a salariilor şi pensiilor cota de încredere a guvernanţilor a scăzut dramatic. Preşedintele însuşi şi-a pierdut popularitatea câştigată atât de greu. Deci, trebuia să redeschidă lupta cu mogulii?
Încă din prima zi au ieşit în arenă o serie de consilieri prezidenţiali.
Buni să dea sfaturi peste umărul şefului, dar slăbuţi la confruntarea directă, oamenii preşedintelui animă, totuşi, peisajul spunând multe adevăruri. Cine este dispus să intre în acest joc? Nimeni alţii decât adversarii politici. Şi comentatorii, ziariştii de rând, cărora li se pare că li s-a arătat o faţă hidoasă a puterii. Într-o ţară democratică poţi să te joci cu orice, însă nu cu libertatea de expresie, nu cu dreptul la opinie. Din acest punct de vedere, chiar dacă are dreptate pe fond, CSAT-ul a greşit enumerând printre factorii de risc la adresa securităţii naţionale şi „campaniile“ de presă instrumentate de trusturile de presă. Statul unei ţări membre NATO şi UE are capacitatea tehnică de a se apăra chiar şi de o sută de moguli, nu doar de trei oameni de afaceri controversaţi, proprietari de trusturi media. Sau ne înşelăm? Tripleta Voiculescu-Patriciu-Vântu a devenit atât de puternică încât sperie până şi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării? Aiurea. Or fi având ei interese financiare care se bat cap în cap cu ale altora, dar nu sunt atât de periculoşi pe cât ar vrea CSAT-ul să fie. Pe de altă parte, se aude că Patriciu pregăteşte trustul său de presă pentru a-l vinde ruşilor. Deci, se poate pune problema existenţei unui pericol pentru siguranţa naţională.
Dacă e să fim sinceri, respectiva tripletă face concurenţă neloială grupurilor de presă, publicaţiilor oneste, mai puţin centrale, mai mult locale. Din păcate, pentru preşedinţie şi guvern, pare să nu conteze deloc presa locală. Din pricina asta, oamenii preşedintelui văd doar partea hidoasă a presei, mai precis se uită doar la televizor, nu citesc ziarele care se străduiesc să ţină un echilibru între manipularea indusă de agenţiile de ştiri şi informarea onestă, direct de la instituţii. Adevărul e că o astfel de presă, aparent mică, împrăştiată prin judeţe, va învinge până la urmă şi mogulii, dar şi puterea care nu vede nimic dincolo de moguli. O mică întrebare: a primit un singur ziar din ţara asta măcar un singur comunicat din partea preşedinţiei în ultimii şase ani? Dar guvernul Boc? Nu cumva dialoghează în exclusivitate doar cu trusturile mogulilor? Nu-i interesează nici măcar televiziunea publică. Ce i se poate reproşa puterii? Că încearcă să transforme războiul personal cu mogulii în războiul întregii ţări cu trei oameni de afaceri deţinători de trusturi media.
de D. PĂCURARU
