Este, oare, singura cale?

 Am fost uimit de reacţiile electronice şi telefonice la articolul de săptămâna trecută. Înainte să-l trimit la GdS mă gândeam că pe nimeni nu ar putea interesa „drama datoriilor ţărilor dezvoltate“ ca să o numim aşa, în contrast cu drama din anii ’80 ai secolului trecut, care s-a referit numai la ţările în curs de dezvoltare. Dar se pare că m-am înşelat. Mulţi dintre noi suntem foarte atenţi la ceea ce se întâmplă cu finanţele ţării, chiar dacă nu avem toate elementele pentru o judecată completă.
Prima reacţie a venit de la Andrei, inginerul mecanic care conduce un lanţ de service-uri auto în Pescara, iar seara stă lipit de ecran tranzacţionând monede, acţiuni şi obligaţiuni pe toate pieţele lumii. I-am cerut acordul, aşa că pot cita din e-mesajul lui: „Din articolul tău reiese că starea cea mai grea o au SUA şi Marea Britanie, chiar şi Japonia. Nu e adevărat. Ţările Uniunii Europene au datorii de zece ori cât PIB-ul anual, în timp ce SUA au datorii numai de cinci ori cât PIB-ul anual. UE a consumat aceşti bani pentru a menţine standardul de viaţă ridicat (tot nu e egal cu cel american) şi pentru a menţine o clasă politică extrem de coruptă şi de şmecheră la putere. Spui că România e coruptă? Vino în Italia să vezi cum se dau legi pentru a scăpa oamenii de puşcărie, cum nu există o lucrare publică fără un mic comision, cum orice autorizaţie de construire se obţine dacă lucrezi cu firma de instalaţii a fiului primarului şi firma de materiale de construcţii a nevestei primarului. Vino să vezi cât costă şpaga ca să obţii o licenţă de vânzare Fiat. Vino să vezi cum nici 50% din plăţile făcute de turiştii străini sau italieni (Pescara e o zonă superbă, la 30 de minute distanţă poţi face baie în mare sau schia pe munţi) nu trec prin fisc, iar Guardia di Finanze este proporţional amabilă în raport cu grosimea plicului. O parte din banii împrumutaţi de ţările UE s-a scurs în buzunarele politicienilor şi funcţionarilor publici, şefilor sindicatelor şi mafiei – acestea două se cam confundă. De aceea italienii pleacă la muncă în estul Europei, Australia, China, America sau Irlanda. Ca unul care am lucrat în ambele ţări, pot spune că UE e de două ori mai îndatorată decât SUA pentru că este de două ori mai coruptă“.
De necomentat. Dar acum înţeleg de ce Andrei este mereu short euro şi long dolar…
Al doilea mesaj vine de la Iulia (acest nume este schimbat), acum înalt funcţionar la o enormă bancă din Franţa. „Îţi scriu de pe mailul privat, deşi sunt sigură că şi acesta este controlat. Ai dreptate în ceea ce priveşte datoriile României. Ţara are acum vreo 35% din PIB datorie publică şi cam tot atât datorie privată. Ar trebui să se oprească aici, deşi şi acest procent înseamnă că o sumă importantă din buget se duce pe plata dobânzilor. Dar nu cred că se va putea. Presiunea oamenilor este uriaşă – vor autostrăzi, spitale, stadioane, locuinţe, facturi mici la utilităţi, iar acestea nu se pot obţine repede decât dacă vinzi viitorul. Presiunea politicienilor este uriaşă – la noi vin săptămânal prim-miniştrii, miniştrii de finanţe, care mai vor 20 de miliarde ca să facă un cartier nou, o autostradă, un metrou sau un tren rapid. Iar băncile dau, deoarece casele îşi pierd valoarea, aurul e deja prea scump, acţiunile se prăbuşesc, iar monedele fluctuează de nu poţi face nici un calcul raţional. Doar viitorul este o valoare sigură – pentru că nimeni nu o poate măsura. Dar poate vine un politician român care le explică oamenilor că datoriile ţării sunt de fapt datoriile lor şi ale copiilor lor. Şi că nu se pot muta toţi din România ca să scape de datorii. Mă uit pe bursa din România: marile firme listate acolo au datorii de 1-2 ori cifra de afaceri anuală. Aici găseşti firme mari, foarte mari, care au datorii de zece ori cifra anuală de afaceri. Acest mod de a trăi nu poate rezista la infinit. Nu mai sper că voi avea o pensie decentă. Mi-am cumpărat o casă şi îmi fac provizii, pentru că va veni timpul decontului. Şi e mult mai aproape decât credem noi“.
Spaima de datorii – asta e ceva nou în lumea vestică. Până acum a dominat teoria keynesiană: „Vrei să scapi de şomaj şi să ai creştere economică? Împrumută-te şi deschide şantiere“. Decenii de-a rândul, ţările vestice au evoluat cu viteză maximă atât în dezvoltare, cât şi în volumul datoriilor.  Sistemul comunist nu a rezistat concurenţei şi s-a prăbuşit, lăsând în urmă şi datorii, şi înapoiere. România a avut o situaţie specială – era înapoiată, dar nu avea datorii. Acum ajungem în rândul lumii. Ne dezvoltăm, dar ne vindem viitorul.
Este, oare, singura cale?