Obama cere renumărarea voturilor

Un articol foarte serios dintr-o revistă americană serioasă (Barron’s) invocă la un moment dat gluma care circulă acum pe culoarele Casei Albe: „Când Obama a văzut ce a primit în gestiune, s-a hotărât să ceară renumărarea voturilor, poate Curtea federală va declara că a pierdut“. Nici o aluzie la misiunea imposibilă a flăcării violete de pe meleaguri mioritice.
Într-adevăr, situaţia economică a Statelor Unite nu pare să fi fost nicicând mai grea decât acum. Cauza fundamentală este diferenţa negativă dintre veniturile şi cheltuielile americanilor, ca şi a întregii Europe unite, de la nivel individual la nivel federal. Cifrele sunt de-a dreptul uluitoare. Datoria publică şi privată a SUA s-a dublat din 2000 până în prezent: de la 26 de mii de miliarde la 53 de mii de miliarde de dolari. Încercaţi să scrieţi cifra pe hârtie, apoi înmulţiţi cu 2,9 ca să vă dea în lei. Şi dacă nu aveţi nevoie de un extraveral ca să vă liniştiţi, atunci înseamnă că puteţi intra în politică.
Ca să avem totuşi un termen de comparaţie mai apropiat de noi, să spunem că datoria publică şi privată a SUA este de 375% faţă de PIB-ul anual (cu alte cuvinte, americanii au mâncat deja ceea ce vor produce până în septembrie 2014). Cu toate acestea, SUA nu stau chiar atât de rău ca alte state. Datoria publică şi privată a Marii Britanii este de 470% faţă de PIB, a Japoniei 460%, a Spaniei şi Coreei de Sud 340%, a Elveţiei 315%, a Franţei şi Italiei aproape 300%, a Germaniei 275% şi a Canadei 245%. Aşa-numitele ţări BRIC (bric înseamnă cărămidă în limba engleză), respectiv Brazilia, Rusia, India şi China, au datorii publice şi private sub 160% din PIB. Grecia, al cărei caz l-am discutat acum câteva luni în paginile GdS, are ceva peste 300%, dar Grecia are o situaţie particulară. Practic, această ţară depinde enorm de câte prosoape de baie şi farfurii spală zilnic, adică de fluxurile de turişti, care s-au subţiat consistent în ultimii doi ani. Şi nu se vede nici o luminiţă la capătul tunelului.
Putem pune cifrele acestea şi altfel: în anii ‘60, SUA aveau nevoie de 1,68 dolari ca să genereze un dolar produs intern brut. În anii ‘70 şi ‘80, au avut nevoie de 1,68 şi 2,93. Au urmat anii ‘90, cu administraţia Clinton, obsedată de reducerea datoriilor şi a cheltuielilor militare, şi s-a ajuns la 3,12 dolari cheltuiţi pentru a produce un un dolar de produs intern brut. Iar administraţia Bush (un fel de Tăriceanu american, dar la o scară mult mai mare) a ajuns la incredibila cifră de şase dolari cheltuiţi pentru a genera un dolar de PIB.
Nu este o problemă a elitelor. Nu este o situaţie pe care să o tratăm cu nepăsare. Americanii consumă 30% din producţia mondială, iar dacă se hotărăsc să cumpere mai puţine case şi maşini, atunci milioane de oameni care trăiesc din producţia cimentului în România, Mexic sau Columbia ori din producţia de componente pentru automobile în China, România sau Suedia ajung la sapă de lemn. A trăi peste nivelul veniturilor, a mânca din mâncarea viitoare, încă neprodusă, a te îmbrăca cu hainele viitoare, încă neţesute, sunt deja comportamente considerate normale în lumea noastră. Ele s-au răspândit cu viteză, conform vechiului adagiu „răul fuge, binele se târăşte“. Acest comportament este uşor de înţeles: „N-am, dar cumpăr“. Numai că nota de plată vine fără nici un fel de ezitare. Totul este perfect, salariile cresc, şomajul scade, veniturile se rotunjesc, iar deodată pensiile nu mai vin la poştă, căldura şi apa nu se mai furnizează în locuinţe, gunoiul nu se mai ridică de pe străzi, lumina se stinge în case şi pe stradă. Unii am mai trăit aşa ceva.
România a ajuns şi ea la 70% datorie publică şi privată din PIB. Este un procent mic faţă de enormităţile de mai sus, dar este cel mai ridicat nivel al datoriei publice şi private din istoria statului român. Nici în timpul războaielor mondiale, nici în timpul expansiunii pe datorie a lui Ceauşescu din anii ‘70 nu s-a ajuns la acest nivel. Iar soluţia propusă de guvernanţi este de a ne îndatora şi mai mult. Te revoltă pur şi simplu să vezi cum se cheltuiesc 2% din PIB-ul anual pentru vreo 55 de kilometri de autostradă, pentru protipendanda marilor oraşe româneşti care şi-a făcut case pe Valea Prahovei. Cu 4,5 miliarde de euro se puteau face patru linii de tren ultrarapid între Bucureşti şi Braşov, care te duceau în condiţii confortabile, în mai puţin de o oră, de la Gara de Nord la Braşov.
Cineva trebuie să aibă mintea limpede în lumea aceasta.
Chiar dacă, la renumărarea voturilor, tot el este declarat câştigător.