Despre leoparzi se spune că vânează orice, de obicei mai mult decât pot consuma, şi o fac întotdeauna noaptea. Există şi în România o anumită specie care posedă toate atributele specifice unui leopard, dar nu veţi afla din această pagină care sunt victimele leoparzilor români, ci doar dacă mai există vreo speranţă să scăpăm de ei.
O analiză publicată de Insomar, la sfârşitul lunii trecute, produce o constatare aparent surprinzătoare. Cele mai multe persoane chestionate au considerat că instituţia care ar trebui să deţină cea mai mare putere în România nu este Administraţia Pre-zidenţială, ci Parlamentul. La capătul a doi ani de culpabilizare a membrilor parlamentului şi, de fapt, a întregii clase politice, Traian Băsescu joacă astăzi rolul unui dresor de politicieni, singurul capabil să-i ţină sub control. Însă, s-ar părea că majoritatea publicului doreşte ca biciul puterii să nu mai stea în mâna dresorului.
Să se datoreze această reînvestire cu autoritate a Parlamentului doar efectului responsabilizator al primelor alegeri uninominale? Greu de crezut. De altfel, lista candidaţilor cu probleme penale publicată înainte de alegerile din toamna trecută, de „Coaliţia pentru un Parlament Curat“ conţinea 19 politicieni. Dintre aceştia, 12 sunt astăzi parlamentari. Un număr care exprimă nu lipsa de interes a electorilor pentru astfel de informaţii, cât deficienţa comunicării către marele public a unor astfel de liste.
De pe aceste liste negre, numele lui Adrian Năstase şi Miron Mitrea sunt cele mai intens mediatizate. Dar câte investigaţii sau emisiuni bazate pe informaţie (nu pe pălăvrăgeli sterile) au difuzat televiziunile româneşti despre Trifon Belencurencu, Petre Daea sau Ion Stan? Toţi aceştia fac parte astăzi din acea instituţie care, conform barometrului Insomar, ar trebui să deţină cea mai mare putere în România.
În lumea politică de la Bucureşti se ştie că notorietatea se câştigă „pe sticlă“. Televiziunile sunt principalul mijloc de informare a unei mari părţi din populaţie. Dar politicienii nu confundă notorietatea cu autoritatea. Cei mai mulţi ştiu că autoritatea este mai de preţ şi că ea se câştigă în culisele partidelor, nu pe micul ecran. Invitaţii permanenţi ai televiziunilor româneşti nu sunt neapărat cei mai puternici politicieni ai momentului, ci doar cei mai celebri. Astfel că, alegătorul român este confruntat zilnic cu imaginea actorilor de pe scena politică, puternicii regizori fiind păsări rare în studiourile de televiziune.
Această strategie, simplă dar eficace, oferă Parlamentului imaginea necesară construirii unei poziţii de autoritate. Clasa politică arată publicului pe cele mai simpatice şi jucăuşe exemplare (care „trec sticla“), nu pe acelea cu dinţii mânjiţi de sânge. Şi asta cu ajutorul nemijlocit al televiziunilor, pentru care politica nu mai reprezintă de mult ştiinţa de a guverna cetatea, ci doar un rezervor de pâine şi circ.
Deşi jumătate din actuala componenţă a Parlamentului s-a reînnoit după alegerile din toamnă, mâinile care manevrează sforile puterii sunt aceleaşi din legislativul trecut. Structura conducerii birourilor permanente şi a grupurilor parlamentare nu s-a schimbat prea mult. Este limpede că Parlamentul trebuie să fie, conform Constituţiei, acea instituţie care să susţină verticalitatea democraţiei româneşti. Deocamdată însă, Parlamentul îşi vopseşte cu succes gardul. Înăuntru…?
Într-unul dintre cele mai frumoase romane ale literaturii europene este scris că „atâta timp cât există moarte, există şi speranţă…“. Titlul cărţii este „Leopardul“.
