Un seminar internaţional şi o mapă de documente mă fac să înţeleg ciudăţenia actualei crize financiare.
Ciudată criză a cuprins lumea de mai bine de doi ani: guvernele toarnă fonduri cu nemiluita în câteva bănci private, firme de investiţii şi giganţi ai asigurărilor care oricum se prăbuşesc în faliment. Băncile lumii restrâng creditul, obligând oamenii să amâne cumpărarea unei case sau a unei maşini noi. Ca urmare, se închid fabricile de automobile şi, odată cu ele, cele de aluminiu, oţel, cabluri electrice, baterii şi anvelope. Toate produsele minerale folosite în această industrie se ieftinesc nemaivăzut: cuprul, cau-ciucul, plasticul, minereurile de fier, cărbunele şi siliciul. Astfel că se închid mine, nu însă şi cele de aur şi argint, pentru că oamenii vor să-şi protejeze banii. Firmele de construcţii concediază oameni, nu mai cumpără utilaje, ciment, cărămizi şi fier-beton. Totul se întâmplă într-o perioadă în care petrolul este din ce în ce mai ieftin, un anumit nivel de bunăstare se răspândeşte cu repeziciune în zone altădată mâncate de sărăcie şi nevoi, iar internetul propagă cu viteza fulgerului toate ştirile zilei.
Se fac întâlniri la nivelul cel mai înalt cu putinţă, se spun vorbe mari, iar odată întorşi acasă politicienii fac ceea ce le cere mandatul lor intern. Banca Federală a Elveţiei devalorizează brusc francul elveţian, devenit monedă de refugiu a întregului glob, căci turiştii şi importatorii de echipamente din Elveţia le găsesc prea scumpe. Guvernul japonez devalorizează yenul, ca să permită firmelor nipone să exporte în China, Europa şi SUA, exporturi fără de care insula niponă s-ar sufoca mai repede decât pe vremea lui McArthur. Şi, pentru că toate trebuia să poarte un nume, li s-a spus criza financiară.
Cauza crizei nu este nici faptul că americanul mediu nu-şi mai poate plăti casa, nici că guvernul american a redus dobânzile până la punctul în care se vorbea de dobânda negativă, să dai bani ca să împrumuţi statul american că e sigur şi nu dă faliment. În Europa a fost ceva mai multă precauţie, dar şi aici dobânda Băncii Centrale Europene a ajuns la 1,5%, adică mai puţin decât rata de inflaţie în multe ţări europene. Să tot iei împrumuturi… Dacă ţi le dă cineva…
Cauza acestei crize este un mic grup de lucru format în 1997 în Banca J.P. Morgan, una dintre cele mai mari din lume, în care până şi cancelarul Germaniei intra cu pălăria în mână. Acest grup de lucru a inventat un produs financiar care se numeşte credit default swaps – nu vă bateţi capul cu traducerea, pentru că este simplu. O asigurare că obligaţiile unei terţe părţi se duc la îndeplinire. Eu cumpăr o maşină, dau banii înainte fabricantului şi apoi semnez o hârtie cu un asigurător că, dacă fa-bricantul nu-mi dă maşina, mi-o plăteşte asigurătorul. Pentru această asigurare eu plătesc o mică sumă lunară asigurătorului, atât de mică încât îmi ia o piatră de pe inimă că se poate întâmpla ceva cu fabricantul de maşini.
Acest produs financiar s-a aplicat însă nu maşinilor sau caselor, ci afacerilor pe scară mare, unde nu există garanţii absolute. Un stat (Islanda) se împrumută de la bănci de multe miliarde de euro pentru a face un enorm complex de locuinţe şi birouri încălzite cu apă termală. Un stat poate da garanţii puternice, are venituri, proprietăţi, rezerve. Dar nici o garanţie nu e sigură: veniturile din impozite pot scădea, proprietăţile se pot distruge sau ieftini, rezervele de aur şi valută pot dispărea într-o secundă dacă parlamentul decide să dubleze pensiile şi salariile.
Şi aici au apărut Morgan, Lehman Brothers, AIG şi alte firme de acest gen. Băncile care au împrumutat Islanda plăteau o mică sumă AIG pentru că acesta le garanta că, dacă se întâmplă ceva cu împrumutul, AIG plăteşte.
Numai că marile firme americane şi britanice au vândut mult mai multe asigurări cu nume complicat (credit default swaps) decât puteau absorbi. Au vândut asigurări Arabiei Saudite pentru scăderea preţului petrolului, firmelor de automobile pentru eşecul unui nou mo-del, Rusiei pentru scăderea preţului diamantelor, Angliei pentru nu mai ţin minte ce. Le-au vândut asigurări fără nimic în spate, dar le-au luat şi banii, investind fondurile băncilor, firmelor de automobile, asigurătorilor, constructorilor tocmai în aceste instrumente care se tranzacţionau liber pe o piaţă nereglementată. Au apărut deci bani din senin, care s-au dus în credite de consum, preţul ridicat al petrolului, bacşişuri, burse, case, automobile, iahturi şi avioane din ce în ce mai scumpe. O adevărată cursă a cheltuielilor a început anul 1997, când grupul Morgan a demarat vânzarea acestor asigurări, luându-i parte pe marii speculatori de pe Wal Street.
Şi aşa se întâmplă că General Motors, BMW, Land Rover şi Chrysler sunt aproape de faliment, dar Ford, Fiat şi Renault nu, că nu au cumpărat praful de pe tobă. Aşa se explică de ce AIG aproape dă faliment, ca şi ING şi zeci de alte bănci, de a fost nevoie să fie naţionalizate, dar nu şi Societe Generale sau CEC, care nu s-au aventurat.
Ce pot face guvernele? Să le lase să intre în faliment. Acţionarii îşi pierd banii, dar banii şi-i pierd şi fondurile de pensii, universităţile, municipalităţile şi guvernele care au cumpărat aceste blestemăţii. Nu se poate. Şi atunci guvernele toarnă bani publici în buzunare private. AIG primeşte de la statul american peste 170 de miliarde de dolari (cam cât PIB-ul României pe un an) şi dă mai departe la Deutsche Bank, Societe Generale, Merill Lynch, Californiei, Braziliei, Rusiei şi Chinei aproape toată suma. Plăţile acestea greoaie obosesc, aşa că managerii AIG iau şi ei un mic bonus de un miliard de dolari, că s-au chinuit mult până l-au convins pe Barack Obama să le semneze decretul. Vreo două săptămâni.
Unde e România în acest tablou al liberalismului, lăcomiei şi corupţiei? La margine. Valul de bani ieftini ne-a atins şi pe noi (adică vreo 350.000 de familii din România) şi s-a ajuns ca Bucureştiul să dea tonul în achiziţia de Masserati, Rolls Royce şi Maybach – cred că le-am scris corect, că de văzut le-am văzut numai în filme. Bursa din Bucureşti se măsura în zeci de miliarde de euro, iar apartamentele porneau pe planşetă de la două mii de euro metrul, de ziceai că eşti la Londra. Întârzierea şi decuplarea de lumea modernă ne-au salvat.
Nu pentru multă vreme. Căci dacă nu facem şosele, nu construim case, nu plantăm păduri şi nu ne ocupăm de resursele naturale, noi vom plăti o factură mult mai mare decât ne-ar reveni după justa împărţeală. Şi după cum văd prin Bucureşti, ne ocupăm de orice, numai de ce trebuie nu.
