Cât mai face un Vadim

Teribilă dezamăgire în tabăra susţinătorilor cu ştaif a lui Traian Băsescu. PD-L a bătut palma cu C.V. Tudor şi, în schimbul funcţiei de vicepreşedinte al Senatului pe care Tribunul şi-a păstrat-o, partidul de suflet al preşedintelui s-a ales cu şefia unei comisii de specialitate, dar şi-a pierdut onoarea. Cohorte de intelectuali degrabă semnatari de apeluri deplâng acum acest ultim troc ruşinos, care pare să le spulbere şi ultima speranţă de moralitate în politica românească, încarnată de vreo patru ani în personalitatea lui Traian Băsescu. Nici nu contează dacă negoţul cu funcţiile de la Senat e o simplă întâmplare politicianist-pragmatică, cum susţin pedeliştii pe toate canalele, sau e doar icebergul unei alianţe strategice pe termen cel puţin mediu, cum acuzau, evident, fără dovezi, adversarii împricinaţilor. Pentru un adevărat intelectual iubitor de democraţie, păcatul a fost comis, iar iertarea este aproape imposibilă. PD-L şi Traian Băsescu au întinat, cum s-ar spune, nobilele idealuri ale „dreptăţii şi adevărului“, închinând în faţa odiosului lider al PRM. Tulburarea e atât de mare încât l-a obligat până şi pe, de altfel neînfricatul luptător cu hidra reacţiunii, Cătălin Avramescu să-şi anunţe retragerea din cursa pentru parlament în numele PD-L. În paranteză fie spus, actualul consilier prezidenţial devenise între timp un soi de noua speranţă de moralitate în acţiune a politicii dâmboviţene, iar gestul sau de a-şi retrage oficiile de candidat e de un simbolism cutremurător. Dacă nici Cătălin nu mai candidează, e clar, ne ducem dracului cu toţii. Să revenim însă puţin cu picioarele pe pământ. Suntem în 2008, la aproape opt ani, după aprecierea mea, de când am bifat eşecul deplin al intelectualului în politica românească. La aproape opt ani de când, coincidenţă sau nu, tot despre ceva cu Vadim Tudor era vorba. Liderul PRM intra, dacă vă mai amintiţi, în finala prezidenţială, cu Ion Iliescu, după ce tabăra politică susţinută de cam aceeaşi elită intelectuală făcuse praf o guvernare primită ca pe tavă. De-atunci încolo, în politica românească n-a mai fost loc de ifose. În ciuda unor şi aşa vagi aparenţe, intelectualul român era deja retras din jocul puterii, aceasta revenind pe deplin politicianului de profesie, prin această sintagmă înţelegând acel individ care face politică de dragul puterii, şi nu de-al vreunui ideal. Guvernarea Năstase a consfinţit-o, a lui Tăriceanu a consolidat-o, iar alegerile locale din acest an i-au pus şi ştampilă pe frunte. Dacă ar fi fost atent, intelectualul român, altfel extrem de perspicace în a decripta sensuri ascunse, ar fi înţeles asta chiar din vorbele celui în care şi-a pus atâta speranţă. Da, Traian Băsescu, şi nu Vadim Tudor, Ion Iliescu, Adrian Năstase sau Viorel Hrebenciuc e cel care a justificat votul de la alegerile locale din acest an prin cel mai cinic şi amoral raţionament posibil. Întrebat de Răzvan Dumitrescu, la emisiunea „Realitatea Zilei“, cum apreciază votul masiv pe care l-au primit o grămadă de primari cercetaţi penal de DNA, începând cu Radu Mazăre de la Constanţa şi terminând cu propriul fin, Gheorghe Falcă de la Arad, preşedintele anticorupţiei a răspuns cam în felul următor: dacă românii te votează înseamnă că, de fapt, nu eşti corupt, pentru că electoratul are întotdeauna dreptate, chiar şi în faţa justiţiei. N-am auzit atunci nici un intelectual protestând. Numesc asta orbire şi incompetenţă în treburile politice şi irelevantă în jocul de putere care se-ntâmplă acum în România. Pentru Traian Băsescu şi PD-L, dincolo de discursul public, trocul cu Vadim e o afacere cu potenţial de succes mai mare decât orice sprijin acordat de elita intelectuală. Vadim e un politician care poate aduce voturi sau care îi poate împiedica pe alţii să le câştige. Alţii fiind, în acest caz, adversarii PD-L. În jocul puterii, acest lucru contează mai mult decât toate dezamăgirile lui Gabriel Liiceanu sau Horia-Roman Patapievici.