Pedeapsă şi lacrimi

Românii îşi primesc partea lor de pedeapsă pentru lipsa de respect şi nepăsarea criminală cu care oamenii stăpânesc planeta unde Dumnezeu i-a aşezat să-şi trăiască viaţa, în drumul lor spre veşnicie. Oamenii au uitat de această veşnicie. Vor totul, aici şi acum, prin orice mijloace, indiferent de răul pe care îl pot produce semenilor sau naturii înconjurătoare. Noi, românii, nu suntem altfel decât restul popoarelor planetei. Am comis aceleaşi crime împotriva grădinii edenice numită Terra. Am tăiat pădurile, am poluat râurile, am distrus câmpiile, am deversat în ape şi în atmosferă toate mizeriile posibile, am construit fără vreo logică ecologică oraşe şi sate, am pângărit, crezând cu inconştienţă că nu ne vom primi plata pentru faptele noastre. De aproximativ patru ani, românii sunt schingiuiţi de efectele acestor fapte: inundaţii devastatoare, secetă, extinderea deşertificării, reducerea resurselor de apă potabilă, alunecări de teren etc. În această vară, pedeapsa a lovit teritoriul de nord al Moldovei, care este înghiţit de ape. Sunt evacuaţi mii de oameni, zeci de localităţi sunt inundate şi părăsite de locuitori, mor copii, femei, bătrâni, se destramă familii, dispar gospodării trudite într-o viaţă… O milă nesfârşită mă cuprinde pentru aceşti oameni. Cum poţi opri tânguirea unui tată care şi-a pierdut soţia şi copilul sub dărâmăturile casei spulberate de ape? Cum poţi alina durerea disperată a mamei care-şi caută copilul înecat? Orice cuvânt fie de încurajare, fie de mustrare este inutil atunci când ai lângă tine un om care suferă cumplit.
Mila pe care o port pentru cei nenorociţi de inundaţii este cu atât mai mare, cu cât ştiu că toate aceste drame puteau fi prevenite. Dacă nu ar fi existat mafia pădurilor formată din politicieni, funcţionari publici şi oameni de afaceri lipsiţi de scrupule, mafie care a defrişat sute de mii de hectare, poate că pădurile s-ar fi luptat cu deşertul, cu poluarea, cu apele. Dacă albiile râurilor ar fi fost reamenajate de administraţia publică, astfel încât satele şi oraşele să fie protejate, poate că numărul gospodăriilor distruse de inundaţii ar fi fost mai mic. Dacă Ministerul Mediului şi instituţiile subordonate lui şi-ar fi făcut datoria conform legii şi ar fi sancţionat, ar fi închis atât marile unităţi industriale poluante, cât şi orice societate comercială care atentează la integritatea mediului înconjurător, poate că nivelul de poluare a apelor, solului şi subsolului ar fi fost mult mai mic şi mai puţin periculos pentru oameni. Dacă fiecare dintre noi am fi respectat natura şi am fi renunţat la numai o câtime din confortul nostru egoist, poate că planeta nu ajungea în pragul dezastrului.
Criza ecologică este mai gravă ca niciodată în istoria umanităţii. Reprezentanţii grupului ecologist „Green New Deal“, format din experţi în finanţe, energie şi mediu, precum şi din politicieni din Marea Britanie, avertizează că omenirea mai are doar 100 de luni pentru a activa măsurile necesare pentru prevenirea schimbărilor climatice radicale şi ireversibile. Investiţiile în energiile regenerabile, renunţarea treptată la combustibilii fosili, reducerea drastică a emisiilor de gaze de seră, restructurarea industriei pe baze ecologice sunt doar câteva exemple de acţiuni care pot contribui la refacerea echilibrului ecologic al planetei. Menţinerea actualului ritm de poluare va avea ca rezultat declanşarea celei mai mari crize din istoria civilizaţiei umane: foamete globală, dispariţia ciclului celor patru anotimpuri, deşertificarea sau inundarea unor mari părţi din continentele planetei, moartea a miliarde de oameni…
Omul de rând a ignorat avertismentele lansate de organizaţiile ecologiste, pentru el noţiuni de genul „încălzire globală“, „efect de seră“, „creşterea nivelului oceanelor“ reprezintă doar nişte vorbe-n vânt. Omul de rând îşi vede de ale lui. Merge cu maşina până la piaţă, deşi ar putea să facă până acolo o plimbare de douăzeci de minute pe picioare, aruncă pachetul gol de ţigări unde-i vine la îndemână, deşi ar putea folosi coşul de gunoi, merge la un grătar în pădurea de la marginea oraşului şi lasă în urmă grămezi de gunoaie, deşi efortul de a împacheta resturile festinului pentru a le depozita la ghenă nu ar fi prea mare. Îmi zicea odată un şofer de taxi, oarecum vexat că se face atâta caz cu problema poluării: „Haide, domn’le, să fim serioşi! Nu cred că e chiar aşa cu poluarea asta! Maşina mea personală e cu Euro 4, câte gaze să arunce în aer? Eu cred că e doar o abureală agitaţia asta!“. L-am îndemnat să se gândească la următorul experiment. Iei maşina, o bagi în garaj, laşi motorul pornit, izolezi cât poţi de bine garajul şi te întorci după o oră. Vei afla atunci că atmosfera din garaj este irespirabilă, sufocantă, ucigătoare. Acesta este efectul faţă de natură al funcţionării unui automobil timp de o oră. L-am lăsat meditând: „Domn’le, ete că la asta nu m-am gândit. S-ar putea să ai dreptate!“. Cât am stat cu el de vorbă şi i-am fost complice la poluare, că doar mergeam în aceeaşi maşină, din calota polară s-au topit alte câteva mii de metri cubi de gheaţă. O lacrimă se prelinge pe obrazul planetei, o lacrimă ce ameninţă să ne distrugă pentru totdeauna…