Din categoria „accidente“

Ei nu vor să vedem sforile care se trag, aşa că e greu uneori să înţelegem ce se întâmplă la vârful sau pe diferite paliere ale societăţii româneşti sau să ghicim trăsăturile din spatele măştilor.
Îmi sună a adevăr cuvintele criticului şi istoricului literar Dan C. Mihăilescu: „Sunt zone în care nu ştii ce verdict să dai“ (de exemplu, în stabilirea vinovăţiei unora care au cedat sub presiune, sub tortură sau sub ameninţarea ei). Există însă şi cazuri când apele, care ar trebui să fie uşor de despărţit, rămân amestecate, iar accidentul în care a fost implicat (pare însă că uitase să îl declare), duminica trecută, ministrul transporturilor, Ludovic Orban, este cel mai apropiat exemplu. Nu e cale de mijloc: în impact, Orban fie a lovit o fată, fie nu. El spune că nu. Tatăl fetei susţine că ea şi-a frânt mâna căzând pe gheaţă. Un poliţist afirmă că părinţii fetei s-au înţeles cu ministrul. Numerele, şi cel din faţă, şi cel din spate, ale maşinii conduse de Orban s-au desprins în timpul manipulării acesteia de către poliţişti. Turcescu face o anchetă jurnalistică şi i se pare că e supus la presiuni din partea ministrului. Plânge pe umărul lui Tatulici, dar nu dă pe post, din motive deontologice, înregistrarea discuţiei pe care a purtat-o cu Orban. Între motive, acela că ministrul era, când l-a sunat, într-o stare avansată de ebrietate (senzorii lui Turcescu funcţionau şi prin telefon; în paralel, Crin Antonescu declară că Orban nu bea). Tânărul jurnalist se răzgândeşte în seara următoare, difuzează înregistrarea, un fâs, în care presiunile nu se aud, doar o mustrare: „Nu ţi-e ruşine un pic, măi, nesimţitule?“. Orban spune într-un interviu că a fost urmărit şi i s-a furat din maşină un important document de partid. Nu-şi va da demisia nici din funcţia de ministru, nici din cea de preşedinte al federaţiei de bridge, nu se mai duce nici la serviciu, pentru că e vânat. „Triştii poliţiştii“, conduşi de ministrul liberal David, „îşi închid câte o pleoapă/ Ca să nu le intre apă“, fredonez din Ada Milea.
Cu gândul la pensionarii pe care i-am zărit înghesuindu-se în gerul nopţii la coadă pentru bilete de tratament („Am văzut noi şi mai şi!“, păreau a spune) şi la „doar a luat-o pe capotă“ (cuvintele poliţistului apelat prin 112), îmi spun că Ludovic Orban ştie prea bine că, şi dacă e în culpă, nu are a-şi face griji! Au fost alţii şi mai şi, dacă ne gândim doar la soţia lui Adrian Păunescu şi la cei trei oameni ucişi când jeep-ul ei a izbit o Dacie Nova care circula regulamentar pe un drum doljean! A lăcrimat bardul din Bârca, aşa cum lăcrimase şi la prima sa apariţie televizată după Revoluţie, în vremurile de restrişte când câte unul îl scuipa pe stradă. Aş vrea să văd reluarea acelei emisiuni în care fusese invitat şi reabilitat de Tatulici. Cel care ne propune astăzi, la 18 ani de la Revoluţie şi la un an de la condamnarea în mod oficial a comunismului (de către preşedintele Băsescu!), „reconstrucţia elitelor“ (prin votul publicului!), premiind „cele mai valoroase personalităţi“, zilele trecute, la Ateneu. Prilej pentru Popescu, Cristoiu şi Diaconescu să împartă podiumul la categoria „analişti politici“ (ultimului din listă datorându-i-se, poate, faptul că unii ţărani îşi botează vacile – sau chiar copiii – Elodia). Şi pentru Aurora Liiceanu să rostească laudatio pentru cel mai bun parlamentar: Ion Iliescu.
În zile de confuzie, minciună şi contaminare, fredonez mai departe refrenul Adei: „Cum ninge pe toate/ Le acoperă toate/ Şi toate-s curate…“.