Acasă Opinii Revoluţia: majoratul ruşinii!

Revoluţia: majoratul ruşinii!

-

Nu vă temeţi să citiţi acest text! E probabil să nu vă placă dată fiind trista lui concluzie. E posibil să vă înfurie cum orice adevăr incomod o face. Dar dacă suntem oameni avem datoria de a nu accepta propoziţia care va puncta finalul. Pentru că oamenii au datoria să lupte…  
În această săptămână, România postrevoluţionară împlineşte majoratul. Au trecut 18 ani. Se împărtăşesc în aceste zile multe opinii despre zilele şi urmările revoluţiei. Cele mai multe dintre ele vorbesc despre trecutul apropiat al societăţii noastre. Puţini vorbesc însă despre prezent cu o francheţe atât de înfiorătoare cum mi-a vorbit acum doi ani, pe 17 decembrie, o profesoară de română. Fiul ei, student de 20 de ani, fusese împuşcat în obrazul drept şi sângerase în faţa Catedralei timişorene până la moarte. Sub luminile sărbătoreşti ale oraşului care aştepta Crăciunul, profesoara de română, cu un uşor tremur în glas, îmi descria cum glonţul perforase obrazul tânăr exact în locul în care se afla o aluniţă. I-am spus că din păcate nu pot să-i înţeleg durerea. „Durerea nu, dar revolta mea, tinere, trebuie să o înţelegi!“.
Un documentar excepţional lansat luna trecută pune în imagini povestea încă misterioasă a radioului pe care tata îl asculta ascuns după pat. „Război pe calea undelor“, în regia lui Alexandru Solomon, aduce în faţa privitorilor pe mulţi dintre oamenii care stăteau în spatele vocilor de la Radio Europa Liberă. Dar nu doar pe ei, ci şi pe câţiva dintre nebunii curajoşi care, în ţară, mâncau bătaie doar pentru câteva vorbe. Un fapt de neînchipuit astăzi, când cuvintele dansează deşănţat pe toate canalele.
Însă personajele cele mai şocante ale documentarului sunt cei doi ofiţeri superiori ai securităţii române, generalul Nicolae Pleşiţă şi colonelul Ilie Merce. Oameni de care părinţii tinerilor de astăzi încă se tem, deşi ei, asemenea fostului terorist şi actualului deţinut Carlos Şacalul, ar trebui să fie doar parte a unei istorii închise după gratii. Cei doi ofiţeri superiori au fost implicaţi în operaţiunea securităţii care viza lichidarea vocilor de la Europa Liberă. În interviul din documentarul lui Alexandru Solomon, nasul lui Ilie Merce proiectat pe fundalul unui birou luxos de parlamentar nu a tremurat decât o clipă. În secunda în care a trebuit să audieze zgomotele primelor zile de revoluţie. Erau singurele zile în care oamenii lui au simţit cu adevărat frica. Reacţia lor nu s-a lăsat aşteptată. Efectul acestei reacţii este comemorat în această săptămână cu lumânări şi lacrimi.
Nicolae Pleşiţă este astăzi un burghez cu pensie de general. Ilie Merce este astăzi deputat PRM la al doilea mandat. Fiul profesoarei de română este astăzi cruce de cimitir al eroilor. Către finalul documentarului, Ilie Merce exclamă părinteşte: „lucrurile nu se schimbă dom’le…numai naivii cred asta“.
Ieşind din cinematograful în care vizionasem documentarul împreună cu alţi câţiva tineri prieteni, o linişte ne semnala tonele ruşinii care ne apăsa sufletul. E dur să spui asta, dar pentru ca vindecarea să existe e necesar un diagnostic crud: generaţia postdecembristă este formată din oameni tineri cărora le e ruşine că sunt români. Iar această ruşine nu va fi exorcizată decât în clipa în care vom înţelege revolta din prezent a unor femei ai căror copii au murit atunci în stradă.
Un inteligent cititor îmi repetă că nu trebuie să uit cuvintele biblice:„rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea“. Încerc să nu le uit. Dar ruşinea tot nu trece.

ȘTIRI VIDEO GdS

40 COMENTARII