O generaţie a sângelui

Am privit cu groază la televizor imaginile filmate cu un telefon mobil, în care erau arătaţi nişte tineri omorând în bătaie o biată pisică. Plăcerea sadică manifestată de schingiuitorii adolescentini m-a şocat. Faptul că bocancii lor striveau pur şi simplu o fiinţă vie transformată în minge de fotbal nu le provoca decât hohote de râs. Pisica a fost lovită în burtă, în cap, izbită de pereţi, călcată în picioare, aruncată de la un schingiuitor la altul până a murit. Într-un final, pe ecranul televizorului a apărut unul dintre tineri, care şi-a povestit ironic şi chiar mândru fapta. Sărmană omenire…
Generaţia mea a crescut în capcana fricii. Ne era frică şi de umbra noastră pentru că aşa îi vedeam pe părinţi, înspăimântaţi de Securitate, de Miliţie, de Partid… Totuşi, în decembrie 1989, am avut curajul să ne facem datoria, chiar dacă lupta noastră a devenit inutilă prin confiscarea şi deturnarea ei de neocomunişti. Generaţia de acum creşte în ghearele libertăţii absurde: libertatea de a fura pâinea celui de lângă tine fără să dai seama pentru nemernicia ta, libertatea de a-l lovi până aproape de moarte pe cel care îţi este antipatic sau doar te deranjează cu prezenţa lui, libertatea de a conduce destinele unui oraş, ale unui judeţ, ale unei ţări prin puterea banilor acumulaţi prin jaf, deşi eşti un analfabet imbecil, o scursură, libertatea de a emana murdărie, mizerie, libertatea de a transforma viaţa celor din jur într-o hazna în care rahatul supurează în ritm de manele numai pentru că „aşa vrea muşchii mei“! Când mediul în care te naşti şi creşti este lipsit de ordinea generată de un sistem de valori bine conturat şi impus cu fermitate, ajungi să reacţionezi ca un animal, adică să-ţi urmezi instinctele pentru că raţiunea este ineficientă.
Tinerii generaţiei de azi îşi subordonează raţiunea instinctelor. Reacţia lor este de autoapărare, oricât ar fi de şocantă, de neînţeleasă. De ce să fiu cinstit când marii „jmecheri“ ai cartierului, ai oraşului, ai parlamentului, ai ţării sunt nişte hoţi notorii şi au reuşit în viaţă prin minciună şi furt? Dacă sunt cinstit, sunt doar un „fraier“! De ce să fiu paşnic şi blând, când la colţul blocului şi pe străzile din centrul oraşului legea e făcută de grupurile de „băieţi de băieţi“ cu muşchi, săbii şi pistoale, sub privirile îngăduitoare şi chiar complice ale Poliţiei? Dacă sunt blând, ajung victimă! Trebuie să învăţ să dau cu pumnul, să am inima rece, să lovesc fără milă în oricine îmi stă în cale pentru că altfel nu voi supravieţui! De ce să vorbesc civilizat, când violenţa limbajului nu este sancţionată, ci, dimpotrivă, mă impune în faţa altora? O înjurătură şi o privire cruntă îmi sunt mai de folos decât politeţea! Ce-mi trebuie milă şi iertare? Astea sunt doar marfa popilor, care scot bani buni făcând comerţ cu vorbele de duh; mie îmi trebuie doar averea lor, să fiu bogat, să am şi eu vilă, maşină de lux şi buzunarul plin de bani ca preotul din cartier, ca primarul oraşului, ca parlamentarul judeţului…
Tinerii vremurilor noastre sunt expresia eşecului comun al familiei, al şcolii, al statului şi al Bisericii româneşti. Tinerii din rândul cărora fac parte şi cei pe care i-am privit la televizor ucigând fără să clipească o fiinţă vie sunt victime. Părinţii i-au părăsit în grija bunicilor plecând prin Europa, în goana după o bucată de pâine. Şcoala i-a ignorat, oferindu-le doar perspectiva unei diplome inutile, un petic de hârtie fără valoare. Statul român este bolnav, o entitate malformată pe cocoaşa căreia s-au cocoţat cei mai nevrednici membri ai nefericitului popor român. Statul le oferă tinerilor doar haos, iar Biserica noastră pierde şi ea lupta pentru sufletele tinerilor, fiind pentru aceştia doar un loc al babelor şi al popilor ipocriţi şi graşi de atâta avere făcută pe spinarea enoriaşilor.
Tinerii noştri petrec acum omorând o fiinţă necuvântătoare, petrec şi hohotesc satanic. Mâine vor omorî un om şi vor dansa pe cadavrul lui şi, într-un sfârşit, vor asasina zâmbind ironic sufletul neamului… România, trezeşte-te!