Şarpele boa cu cap de om (politic)

Povestea pe care mi-o spunea Babi, într-o seară, sub nuc, începea în 1972, într-o vacanţă la Eforie. O sunase atunci, ca în fiecare an în ziua de Sfânta Marie Mare, pe doamna Orica să o felicite (şi să o avertizeze: „Mă duc să îmi iau o sticlă de votcă, o beau, îmi dai banii pe ea!“), ajunsese apoi pe terenurile de tenis, unde piticii Rodolfo se pregăteau pentru partida de fotbal. Le mai trebuia un om, căci erau, ca-n Albă ca Zăpada, şapte, şi s-a oferit el (situaţie pe care aş putea să o speculez în sensul „Babi şi cei şapte pitici“, dacă nu m-aş teme că vreo comisie pentru combaterea discriminării, aflând că prietenul meu e mai negricios la ten, s-ar putea autosesiza). Istoria se încheia în acelaşi an, de Sfânta Marie Mică, atunci când în Balş se ţinea tradiţionalul bâlci, unde, „cu bani puţini vedeai puţin miraj“. Acolo îi reîntâlnise pe piticii Rodolfo şi tot acolo se lăsase ispitit, pe la prânzul unei zile, de anunţul pictat cu litere de o şchioapă pe o firmă: „Şarpele boa cu cap de femeie“, anunţ aflat lângă desenul ce reprezenta un şarpe spiralat cu chip de blondă. „Intrăm noi, 12, că nu erau mai multe locuri, şi vine nea băiatu’ care ne tăiase biletele, trage cortina şi vedem pe scenă un şarpe cam ca ăla de era pictat pe firmă, doar că ăsta avea chip de… mustăcios, cu o ţigară în colţul gurii. «Cine eşti tu?», îl întreabă cel cu biletele; «Sunt şarpele boa cu cap de femeie»; «Şi de unde vii tu?»; «Din Brazilia»; «Fumezi?»; «Da»; «Dă-mi şi mie o ţigară!». Şi trage cortina. În timp ce ne conducea spre ieşire, îi zic: «Domnule, afară scrie: Şarpele boa cu cap de femeie»; «Cât este ceasul acum?», mă întreabă el; «Este unu fără un sfert»; «Păi vedeţi! Femeia mănâncă la ora asta»“. Râsul lui Babi devenise zâmbet nostalgic când adăugase: „Era ora de masă a femeii, domnule!“.
Miraj pe bani puţini primim şi noi, de pe micile ecrane, de la moderatori şi invitaţii lor, oamenii politici. Îşi împart scena jurnalişti vivace şi bine intenţionaţi, cu unii ranchiunoşi şi interesaţi, cu alţii controlaţi sau ageamii ce vor să pară atotştiutori (discipoli ai bătrânei ţărănci mioritice care, întâlnind un chinez în tren, după două întrebări de tatonare: „Unde mergi?“; „De unde eşti?“, îşi încearcă norocul: „Al cui eşti mă, tu, din China?“). În faţa lor şi a noastră se perindă mustăcioşi care nu dau nici măcar o ţigară (chiar dacă mai măresc pensiile), dar se bat cu pumnul în piept că ei sunt miracolul politicii româneşti. Băsescu şi Tăriceanu, Geoană şi Vadim Tudor, Marko Bela şi Voiculescu, Elena Udrea şi Olguţa Vasilescu, Vanghelie şi Mazăre, Chiuariu şi Adomniţei, Lavinia Şandru şi George Becali ne spun (şi unii – dintre ei sau din public – chiar cred) că ei sunt „şarpele boa cu cap de femeie“ în bâlciul nostru. Se consideră îndreptăţiţi să stea în scaune de preşedinte, de premier, de senatori şi deputaţi, de miniştri, de primari, de europarlamentari.
Acesta este contextul în care PSD nu se hotărăşte dacă în guvernul României e rău să avem miniştri liberali de 30 de ani, care par să facă justiţie după dictare şi educaţie după pricepere, sau dacă e bine. Social-democraţii au încremenit în dilema: să trântească acest guvern sau să îl susţină în continuare (ca nu cumva să aibă de câştigat alt partid)? Ezitarea e cuvântul de ordine, declaraţiile tranşante ale liderilor sunt dezminţite a doua zi, dar ei îşi păstrează optimismul, precum bătrâna care, ieşind de la radiografie, spunea că deja se simte mult mai bine.
Ora de masă a femeii continuă.