Scriitorii n-au chef, deocamdată, să stea pe oliţă

Într-o conferinţă susţinută la sfârşit de februarie, în acest an, la Craiova, criticul Mircea Martin radiografia viaţa literară dinainte de 1989. Scriitorii, spunea, între altele, Domnia sa, obţinuseră de la liderii comunişti drepturi pe care nu au încercat să le extindă şi către alte categorii sociale, ele devenind astfel privilegii. În schimbul sejururilor la casele de creaţie (în vremuri când litoralul Mării Negre era accesibil şi celor mulţi, care aşteptau cu tava în mână să se elibereze o masă, după cum unii dintre noi îşi amintesc) şi al anumitor avantaje materiale, li se cerea condeierilor să coabiteze paşnic cu sistemul represiv, lucru care s-a întâmplat, puţini dintre ei asumându-şi răbufniri de disidenţă sau de revoltă. Nici tovarăşul poet care participa, în clubul uzinei, la întâlniri cu proletarii şi trecea, în drum spre casă, pe la cantina partidului, spre bucuria soţiei, nici disperatul însingurat, nealiniat, care nu-şi putea publica textele, nici fostul deţinut politic nu erau, în general, purtători de cuvânt ai oamenilor muncii (aflaţi, de altfel, la putere, teoretic vorbind).
Lucrurile nu par să se fi schimbat. Există scriitori autentici, care îşi consumă energia drăgostind limba română (unii, prin străinătăţuri), există şi cei care şi-au păstrat intacte servilismul şi docilitatea faţă de activişti sau securişti metamorfozaţi în politicieni şi oameni de afaceri (după cum tot băgăm de seamă, de 18 ani încoace, pe “globul pământesc al României“, ca să-l citez pe Babi, structurile şi-au schimbat doar denumirea). Indiferenţa faţă de problemele sociale e însă intactă. Sunt scriitori vechi, pentru care şefia e o vocaţie, au apărut şi alţii noi, stăpâniţi de aceeaşi voluptate a puterii. Ei controlează revistele finanţate din bani publici, ei decid cine primeşte un salariu de merit pe viaţă, o bursă, un premiu, ei sunt aleşi democratic de băgăreţii („supozitoare“, cum le spun maliţioşii) cu veleităţi literare. Tinerilor li se oferă, de multe ori, varianta de pe vremuri: acceptarea. Ei asistă pasivi (ca şi cum ar privi o instalaţie cu bărcuţe de hârtie conduse în mod previzibil de invizibili curenţi de aer) la primirea în Uniunea Scriitorilor a unor vajnici responsabili (înainte de 1989) cu cenzura, la acordarea unor premii literare procurorilor, avocaţilor, prezentatorilor TV lipsiţi de talent scriitoricesc, dar gata să dea o mână de ajutor profesional specific, observă neclintirea din scaune de directori ai instituţiilor culturale a unor foşti jurnalişti comunişti sau secretari cu propaganda, oferirea încă unei jumătăţi din cuantumul pensiei, un lucru care îi stimulează să vină în Uniune pe magistraţi, medici etc., acordarea salariilor de merit pe viaţă unora despre care se spune că au fost colaboratori ai Securităţii, după acelaşi scenariu care i-a făcut pe Vadim Tudor şi Păunescu senatori, pe Fănuş Neagu academician, pe Doinaş şi Paleologu informatori.
Cândva, Ane mi-a trimis o fotografie în care era aşezată, îmbrăcată, pe o oliţă de noapte, în faţa unui prunc. „Puterea exemplului“, scrisese pe verso. Ar fi putut Uniunea Scriitorilor să fie un model pentru societatea românească în ceea ce priveşte relaţia cu trecutul? Să rezolve studierea dosarelor, să iasă de sub vechile influenţe, să arate public cine ne sunt scriitorii? Cum nu e în stare să replice convingător la întrebări aparent mai simple, de genul: Cine l-a exclus din Uniune pe Paul Goma? – mă tem că toate răspunsurile încap în îndemnul blând al lui Babi: Mucles!