Ralu Filip – cetăţean european

Uneori te blochezi pur şi simplu. Nu mai poţi face nimic din ce făceai aproape automat până atunci: să deschizi calculatorul, să te vezi cu oamenii cu care lucrezi, să-ţi verifici agenda. Aşa mă simt de câteva zile, de când am aflat că Ralu Filip nu mai este.
Sub nici o formă nu l-am imaginat pe Ralu plecat dintre noi.
Era cu zece ani mai tânăr decât mine, cu mult mai multă energie decât am avut eu la vârsta lui. Mi-a fost prieten bun în ultimii 15 ani şi cel mai bun în ultimii zece. Am fost împreună în concedii, îi plăceau insulele greceşti în mod deosebit. De ani buni, vorbeam zilnic la telefon, uneori de două – trei ori pe zi. I-am scos singura carte pe care a publicat-o în timpul vieţii, la mica editură înfiinţată pe lângă IMAS, unde şi-au tipărit cărţi Alina Mungiu, Ilie Şerbănescu, Varujan Vosganian, Bedros Horasangian, Vladimir Tismăneanu, Andrei Pippidi şi alţi tineri străluciţi, în care credeam. L-am încurajat să facă televiziune, după ce muncise din greu în presa scrisă. L-am dădăcit în alfabetul utilizării calculatorului. L-am bombănit mereu că nu se ţinea de studiul sistematic al limbii engleze. Dar ce am dat eu în prietenia cu el nu se compară cu ce am primit de la el. Cu o creativitate socială deosebită, Ralu avea o capacitate de a învăţa cum rareori am văzut în jurul meu. Ralu Filip din 1992 nu semăna deloc cu Ralu Filip din 2007. În aceşti ani a evoluat enorm, pornind de la un spirit tânăr şi entuziast şi ajungând la o înţelegere profundă a sistemului politic şi instituţional al României. Avea o structură care îi permitea să recunoască deschis că poziţia sau opinia lui de până la un moment dat au fost greşite sau insuficient documentate. Prea rar am văzut aşa ceva într-o lume în care opiniile mai degrabă involuează decât evoluează.
Ralu Filip nu a schimbat numai modul în care Consiliul Naţional al Audiovizualului funcţionează. A schimbat legi pentru a asigura licitaţii deschise şi transparente pentru măsurarea audienţei radioului şi televiziunilor. Când sistemul de măsurare a audienţei din România a fost auditat de instituţii internaţionale, el a fost declarat ca unul dintre cele mai transparente şi mai echitabile din Europa. Ralu Filip a îndiguit barbaria unor campanii publicitare care cultivau lăcomia, viaţa nesănătoasă, comportamentele suburbane, excesul de violenţă. A fost printre cei mai activi partizani ai unui comportament civilizat în mass-media, crezând cu tărie că mijloacele de comunicare în masă nu sunt numai instrumente pentru petrecerea timpului sau surse de informaţie, ci şi instrumente de educare. Se punea mereu în situaţia telespectatorului şi căuta să-l protejeze de valurile de mizerie morală care uneori se revarsă din ecranele televizoarelor.
Dar Ralu Filip a mai făcut ceva fundamental pentru parcursul european al României. Acum pot să povestesc. Dacă ar mai fi în viaţă, nu m-ar fi lăsat.
În mai 2001, Ralu ţinea un talk-show la Televiziunea Română. Într-o seară l-a invitat pe primul-ministru de atunci, Adrian Năstase, şi a ţinut cu tot dinadinsul să particip şi eu. Emisiunea a fost, de fapt, un măcel. Amândoi ne-am aşezat tunurile pe primul-ministru şi i-am enumerat piedicile pe care acel guvern părea că nu le vede: România nu avea acord cu FMI, nu avea acord cu Banca Mondială, inflaţia era tot la 45%, nu închisese decât vreo şase capitole de negociere cu Comisia Europeană, iar cu câteva zile înainte, d-na Nicholson, raportorul Parlamentului European pentru România, ameninţase în scris că întrerupe negocierile Comisiei cu România dacă nu se găseşte o soluţie urgentă la exportul de copii. Adrian Năstase nu a ripostat cu nimic la frazele care ne ieşeau amândurora ca obuzele. Dar când s-a terminat emisiunea, ne-a spus: nu are cine să facă un plan pentru problema copiilor. Cu obişnuita lui spontaneitate şi dorinţă de a face bine, Ralu i-a răspuns: facem noi. Eu m-am luat cu mâinile de cap. Nu ştiam mai nimic despre problema copiilor şi adopţia internaţională, dar ştiam ce înseamnă să faci un document acceptabil instituţiilor europene. Trebuia să fie ceva serios şi credibil, nu puteai merge la Comisie cu obişnuitele însăilături păstoase ale birocraţiei româneşti.
Pe scurt, ni s-au dat un birou, vreo doi oficiali ai vremii şi tone de dosare. În mai puţin de o săptămână, lucrând 16 – 18 ore pe zi, am analizat domeniul, am parcurs legislaţia, am elaborat un plan de activitate şi o listă de termene. Documentul a fost prezentat primului-ministru, iar acesta l-a înmânat câteva zile mai târziu d-nei Nicholson.
Reacţia baroanei a fost copleşitoare: documentul a fost discutat în comisiile parlamentare europene şi în Comisia Europeană ca un angajament oficial al României de a restructura sistemul protecţiei copilului. Documentul arăta că sistemul românesc de protecţie a copilului a fost corupt din exterior, orientat spre exportul de copii, slab finanţat şi lipsit de capacitate profesională. Adevărul este că nu se poate povesti ce am văzut în documentaţia care ne-a fost pusă la dispoziţie: politicieni de frunte şi funcţionari publici, partizani ai democraţiei şi grijii faţă de om, mânjiţi până peste cap cu sume importante vehiculate de tot felul de organizaţii specializate în exportul de copii. Dar în acea vreme, procurorii aveau alte probleme decât să se ocupe de traficul de copii.
Aproape tot ce am prevăzut în acel document a fost realizat. A durat ani buni, au fost campanii de presă împotriva noastră, dar sistemul protecţiei copilului s-a schimbat radical, pe baza unui document făcut de oameni cu bună-credinţă. Ralu ştia oricum mai multe decât mine, pentru că – impresionat de situaţia din orfelinatele româneşti – înclina să creadă că adopţia internaţională ar fi o soluţie pentru unii copii. Dar când a văzut documentele, când am parcurs legislaţia, când am discutat ore în şir despre destinul acestor copii, şi-a schimbat opinia. Am mers amândoi pe ideea că trebuie schimbat sistemul românesc, nu salvaţi câţiva copii şi alţii lăsaţi în voia sorţii.
După cinci – şase ani, oficialii Comisiei Europene ne-au spus în treacăt, la o întâlnire la care am participat amândoi, că acel document a fost primul care a arătat Europei că nu a făcut o greşeală militând pentru integrarea României. Sau, altfel spus, că românii, dacă vor, pot. Mai apoi râdeam amândoi pe înfundate când auzeam că d-na Nicholson a fost cumpărată de serviciile secrete româneşti, de aceea şi-ar fi schimbat atitudinea. Sau când câte un ambasador mai corupt decât orice funcţionar public român se declara un partizan serios al drepturilor omului şi ne îndemna să redeschidem şuvoiul adopţiilor internaţionale. Deh, noi ştiam că acel ambasador îşi obţinuse funcţia cu sprijinul financiar al unor onorabile fundaţii specializate în îngrijirea copiilor. Sau când un consultant politic sfertodoct susţinea sus şi tare la câte o emisiune de televiziune că eliminarea corupţiei din sistemul protecţiei copilului este rezultatul presiunilor internaţionale.
Ne pregăteam să îndemnăm guvernul ce se va instala în 2008 să propună o directivă asupra adopţiilor intraeuropene. Ne pregăteam să cerem Parlamentului European să adopte o directivă asupra copiilor dispăruţi. Ştiam procedura, numai în că actualul guvern nu este nimeni care să aibă prestigiul european necesar susţinerii unor asemenea iniţiative. Şi ne miram zilnic de buimăceala actualilor politicieni, poate mai puţin aroganţi decât Adrian Năstase, cel care ne acordase tot creditul în 2001, dar în tot cazul mai incapabili.
Aveam împreună sau separat planuri concrete. Dar o arteră blocată şi incapacitatea serviciilor medicale româneşti de a salva un om tânăr le-au pus capăt.
Ralu Filip a fost unul dintre puţinii oameni din România despre care se poate spune cu certitudine că au accelerat procesul de europenizare a României. În mass-media, în protecţia copilului, în administraţia publică.
Plecarea lui e o pierdere imensă pentru România. Şi o durere adâncă pentru cei apropiaţi.
Odihnească-se în pacea pe care nu a avut-o pe pământ!