Uniunea Europeana importa azi un sfert din necesarul de gaze naturale exclusiv din Rusia – dar acest sfert nu este decât media statistica, pentru ca procentajul difera de la tara la tara (bunaoara, in cazul României, dependenta de gazul rusesc e mult mai mare). Situatia dureaza de ani buni si, desi se mai aud din când in când scrâsnete de masele politice, masuri de contracarare a acestei dependente, la nivel european, nu s-au luat. S-a vorbit despre surse alternative (energia solara, eoliana etc.), despre colaborare la nivel de tehnologie pentru energia atomica s.a., dar pasii concreti au fost putini. Pâna la urma, tot gazul de la rusi era mai ieftin.
Numai ca, de câtiva ani, in efortul sau (de inteles, pâna la urma) de repunere a Rusiei pe harta puterilor care conteaza, presedintele Putin a inceput un joc de forta pe care unii nu se sfiesc sa-l numeasca santaj energetic. Pretul gazelor pe care Rusia le livreaza nu este unic, ci el poate fi mai mare sau mai mic, in functie de relatiile pe care Moscova le are cu o tara-client sau alta. In ultima vreme, o stire a agitat si mai mult mediul celor interesati: pare a fi iminenta infiintarea unui cartel al tarilor exportatoare de gaze, din care vor face parte, cel mai probabil, Iran, Algeria, Quatar, Venezuela si Rusia. Pe 9 aprilie, in Quatar, va avea loc un Forum al tarilor cu mari rezerve de gaze naturale (dintre care unele nu exporta inca, precum e cazul Venezuelei) si cu aceasta ocazie s-ar putea anunta oficializarea intelegerii lor. Ideea n-ar fi noua. Asa cum exista un OPEC al exportatorilor de petrol, de ce nu ar fi si un cartel al exportatorilor de gaze?
Noua este insa teama Europei – si a Occidentului in general, inclusiv SUA – de oficializarea acestor legaturi de afaceri. O organizatie in care Iranul sau Venezuela – tari ai caror lideri adopta in mod deliberat un discurs antiamerican – ar putea decide asupra pretului mondial al gazelor desigur ca nu e in masura sa linisteasca nici Uniunea Europeana si nici NATO. Acum 30 de ani – in 1973 si 1979 – in urma unei succesiuni de crize politice din zona Golfului, doua mari crize petroliere au zguduit Occidentul, cu ecouri pâna in buzunarul fiecarui posesor de automobil. Spectrul repetarii povestii, cu gaze naturale de aceasta data, nu e in masura sa lase pe cineva rece.
Prima urgenta se prefigureaza a fi discutarea unei politici energetice comune a Uniunii Europene. Lipsa ei poate fi – dupa cum se vede – speculata. Altfel, in masura in care in curând, din dorinta eventualului cartel, pretul gazelor ar creste, foarte multa lume s-ar putea intreba daca parlamentul, consiliul si comisarii de la Bruxelles nu cumva ard gazul de pomana.
