Traim intr-un oras de câmpie. Avem mult praf si veri prea calduroase. Avem prea multe patimi cu unic sens (fotbalul e un exemplu) si prea putine lucruri pentru a ne lauda. Traim intr-un oras a carui câmpie este pentru unii muma si pentru altii ciuma. Fertila pentru afaceristii mititei, aceasta câmpie este arida pentru cei care creeaza emotii si stari, pentru cei ce intretin metabolismul cultural al unei cetati. Nu intentionez o comparatie a vietii culturale craiovene cu peisajul bucurestean, ar fi nelalocul ei. Sa privim insa afisele lipite pe zidurile celorlalte capitale de provincie româneasca. In Timisoara, cluburile se intrec in a organiza concerte live la fiecare sfârsit de saptamâna, iar festivaluri mari ca TMBase (festival de muzica urbana) sau Studentfest (5 -11 mai 2006) au intrat deja in traditia locului. TIFF-ul de la Cluj (2 – 11 iunie 2006) sau Festivalul International de Jazz de la Sibiu (8 – 14 mai 2006) sunt doar evenimentele majore in aceste doua orase cunoscute pentru numeroasele concerte si spectacole. In acelasi timp, un concert de jazz in Craiova este o pasare rara, iar prin salile Muzeului de Arta, altfel atât de potrivite pentru a gazdui diferite evenimente culturale, se prafuiesc cu plictis tablouri celebre.
Ar fi amuzant si mioritic sa incercam identificarea cauzelor acestei ariditati culturale a unui oras ce era intr-o vreme faimos pentru artistii sai. Ce folos insa sa ne mai intristam caci oricum stim cu totii proverbul despre câinii latratori si caravana trecatoare. E primavara si trebuie sa ne umplem plamânii cu aroma singurei flori existente, floare cu miros de scena si actori. Caci, la fiecare doi ani, Craiova este gazda celui mai mare festival de teatru din România, Festivalul International Shakespeare. Si in aceasta editie ieri incheiata, piesele de o calitate deosebita au dirijat cu maiestrie emotiile spectatorilor, aducând in Cetatea Banilor un iz proaspat de excelenta spirituala. Inseamna festivalul Shakespeare pentru Craiova ceea ce inseamna ploaia pentru desert: rara ocazie oferita unui cactus de a inflori. Avem a multumi pentru aceasta floare de cactus unor oameni ca Emil Boroghina (directorul festivalului), oameni indragostiti iremediabil de frumusetea artei.
Imi aduc aminte de o seara din primele editii ale festivalului; trupa Nationalului bucurestean juca „Romeo si Julieta“. Sala era plina de profesori si personalitati contrariate de neobrazarea multimii de tineri care cotropise din lipsa de spatiu pâna si scena. Piesa s-a jucat printre tinerii spectatori pentru care teatrul marelui Will era un regal, un eveniment major. Saptamâna trecuta, salile celei de-a 5-a editii a festivalului au fost politicos de pline, printre figurile spectatorilor aflându-se un numar politicos de fete tinere. Desigur, m-am intrebat de ce; unde sunt tinerii dornici sa guste din savoarea scrierilor shakespeariene? Nu stiu raspunsul, dar pentru cei curiosi sa afle mai multe despre Shakespeare, omul care a transformat numele fiului sau Hamnet, mort la 11 ani, in celebrul Hamlet, exista o multime de monografii. Printre cele mai nonconformiste este monografia lui Anthony Burgess, „Shakespeare“ (editura Humanitas), carte ce poate trezi in oricine curiozitatea si dragostea pentru teatru. Acea dragoste care poate condimenta viata unui oras de câmpie si poate contrazice spusa regelui Macbeth: „Viata e o poveste rostita de un idiot, plina de sunet si furie, neinsemnând nimic“.
