In tara asta s-au furat miliarde de dolari, iar noi ii cautam la termopane. De ce nu-i cautam unde au solicitat ei sa fie cautati? Fiindca n-avem mandat de perchezitie. De ce? Fiindca, asa cum spunea poanta lui Ponta, asta ar crea un precedent care ar putea genera posibile abuzuri. S-ar ajunge, de pilda, la o perchezitie la Suca a lu’ Zapacitu, dupa ridicarea imunitatii de pensionar, si i-ar gasi in casa pâine, cârnati si 500.000 de lei vechi.
La drept vorbind, eu il inteleg pe Nastase ca „isi apara saracia, nevoile, termopanele“; in felul acesta el ne apara pe noi toti. Pai, dupa ce au fost in palatelul pensionarei Tamara, daca mai merg si in Zambaccianul lui Nastase, când or vedea câte se pot procura dintr-o pensie sau un salariu, nu ne micsoreaza Basescu pensiile si salariile?
Zau, viata bate filmele si cartile. Ma gândesc de pilda la „Corabia nebunilor“. Eu as face un film pe tema asta. In prima scena, pe o mare involburata, care poate fi si un lac rusesc, pluteste o corabie; la tribord se distinge citet numele: „Alianta“. Pe punte, capitanul, cracanat si incruntat. La timona, patru cârmaci invârtesc roata, care incotro vrea. Boc, fiind cel mai mic, incearca sa se strecoare printre ceilalti, dar nu prea reuseste. O sirena blonda apare din valuri si striga la timonieri: „Unde il duceti pe capitanul meu?“. Unul dintre timonieri raspunde: „Nem tudom“. Si apoi adauga in aceeasi limba: „Nu vii la noi in Uniune?“. Pe punte, la megafon, se aude cunoscuta melodie: „Capitanul Robert, târ, târ, târ/Sta pe punte-n picere/Si spune privind imprejur/Iote baporul cum piere“.
Fine del primo tempo. A doua parte se va intitula „Adio, Europa“. Aici scena memorabila este aceea in care Ludovic Orban, cu acea distinctie sobra a sa, care aminteste de un antreprenor de pompe funebre, rosteste cu o voce cavernoasa, care venea parca din cavoul Mariei Antoaneta: „Boc, eu am vrut sa joc o sârba cu tine, iar tu ai vrut sa jucam o batuta“. Boc raspunde: „Eu am crezut ca vrei ceardas“. Si imediat Boc cheama taraful pe care il dirijeaza si-i arde o sârba. La care se prind toti, având grija sa se calce cât mai crunt pe picioare, unii pe altii. Pentru incetarea ostilitatilor, Tariceanu rosteste o fraza memorabila: „Fiecare din cele doua partide are dreptul la opinia lui“.
Zilele acestea am revazut la televizor filmul „Bancnota de un milion de lire“. Subiectul este cunoscut: doi englezi ii dau unui prapadit de pe strada o bancnota de un milion de lire, pariind daca va putea sau nu sa traiasca un an cu ea, fara s-o schimbe. Si prapaditul a reusit; era suficient sa arate bancnota ca sa obtina orice dorea. La noi lucrurile sunt mult mai rafinate; nu e nevoie sa arati bancnota, ci sa se stie ca o ai, ca sa obtii ce vrei; loc in parlament, NUP-uri, disparitii de probe din dosare, vicii de procedura, dovezi de neconstitutionalitate etc. Eu cred ca, daca dracul ar fi judecat in România, s-ar gasi instante care sa-l declare inger si sa-L condamne pe Dumnezeu pentru vicii de procedura. Ba mai mult, dracul ar obtine un doctorat la Craiova in „Economie subterana“ si ar ajunge un fel de boier(ica).
Ma gândeam la o adaptare dupa „Ali Baba si cei 40 de hoti“, dar nu e posibila; fiindca Ali Baba are imunitate parlamentara, iar hoti sunt cu mult mai multi de 40.
Asa ca m-am oprit la neorealistul „De doi bani speranta“, Caci cam atâta ne-a mai ramas. Asteptam tepe in Piata Victoriei si am primit doar niste scobitori. Solidaritatea dalmatienilor (adica a celor cu pete) este mult mai puternica decât dorinta sincera a unora de a schimba, in bine, macar ceva. Ar trebui niste hingheri profesionisti; dar de unde sa-i luam? Asa ca, cred ca, sperantele noastre se vor duce pe apa sâmbetei, asa cum s-a dus Elena in PD. Când ii aud pe unii spunând ca in curând ii vom vedea in puscarii pe cei ce merita, mi-amintesc de un vers din Eminescu: „Minuni in vremea noastra nu cred a se mai face“.
Certurile si demagogia, prostia si hotia salveaza România!
