Merg la Milano, la o intilnire cu numele de Global Progressive Forum, Forumul Global Progresist, si regasesc ceva din spiritul militant al adevaratei Europe progresiste. Mi se parea ca acest spirit se pierduse in pacea de 50 de ani, cresterea economica solida, inflatia mica si serviciile sociale din ce in ce mai dezvoltate.
In corturile imense asezate intr-un parc la marginea orasului industrial Milano, intilnesc socialisti din toata Europa, mai mult tineri, entuziasti si seriosi, cu istorii personale fascinante. Nu vorbesc de Joseph Borrel, presedintele Parlamentului European, ucenic brutar de la zece ani, care a abandonat scoala ca sa-si poata intretine familia lucrind noaptea si invatind ziua. Nu vorbesc de lituanianul socialist, membru al Parlamentului European, fost ofiter in armata rusa in timpul razboiului din Afganistan, care iti povesteste intr-o engleza expresiva grozaviile afganilor impotriva rusilor, ale rusilor impotriva afganilor si ale rusilor impotriva rusilor din acele vremuri. Vorbesc de Roberto Fialli, fermier milanez cu zece hectare de vie si doua hectare de sere care incearca sa autorizeze doua familii de egipteni care lucreaza cu el, dar spaga la autoritati pentru a le obtine vizele permanente este mai mare decit poate el plati. Vorbesc de Iona Sperra, o napolitana de aproape 50 de ani, comunista de trei generatii, profesoara de la Drept la Roma, care are o obsesie cu coruptia lui Berlusconi si a clicii sale financiare si mediatice. Vorbesc de Francois Rhun, francez din Normandia, care si-a parasit munca de tehnician dentar la Paris si s-a intors in satul sau de numai 40 de familii sa munceasca livada de meri si sa ingrijeasca turma de capre, producind cidru, mere pentru englezi si brinza de capra pentru japonezi, acum primar socialist al comunei si reprezentant socialist in Consiliul Regional. Vorbesc de Jonathan Watts, laburist englez de patru generatii, strabunicul sau fiind membru fondator la 1900 al partidului laburist, iar bunicul, tatal si el insusi membri in Camera Comunelor, care nu pricepe de ce baietii din armata britanica mai stau in Irak din moment ce irakienii au avut alegeri si Saddam este la inchisoare.
Toti au ceva in comun: curiozitatea fata de experientele tale, intelegerea pentru greselile tale si ale lor, fermitatea convingerilor ca lumea nu merge bine din moment ce bogatii sint din ce in ce mai bogati, iar saracii din ce in ce mai saraci. Teoriile din capul lor nu sint prea elaborate, dar valorile sint simple si usor de respectat. Teoria ca teoria, dar actiunea este mai importanta pentru acesti oameni.
Intr-un cort se formeaza un comitet de ajutorare a celor din New Orleans carora nu uraganul Katrina, ci rapacitatea oamenilor le-a inundat casele si le-a luat tot avutul: pe un perete ruleaza intruna un filmulet care arata ca la sase ore dupa ce uraganul trecuse, proprietarii unui baraj au luat hotarirea sa deschida vanele unui lac de acumulare pentru ca apa mare risca sa le distruga instalatiile de producere a energiei hidroelectrice. Au deschis vanele si peste o suta de mii de familii si-au vazut casele inundate, spitalele inchise, soselele blocate. Daca nu mergeam la Milano, nu stiam ce se intimplase de fapt la New Orleans. Intr-un alt cort se string semnaturi pentru programul mondial de lupta impotriva saraciei. In al treilea cort se primesc voluntari pentru campania lui Romano Prodi, fostul presedinte al Comisiei Europene, om de stinga, care candideaza in alegerile din 2006 impotriva lui Berlusconi, inamicul public numarul unu din Italia.
Ma intorc acasa destul de nauc. Zeci de mii de oameni care nu se rusineaza de culoarea rosie, de valorile democratice ale stingii, de convingerile lor. Decid ca nu pot povesti prea multe acasa, ca risc imediat sa ma faca lumea criptocomunist, nostalgic, kaghebist sau manipulator.
Avionul Taromului se apropie de Otopeni, zburind la joasa inaltime, paralel cu autostrada Bucuresti-Pitesti. Vad cimpurile lucrate in fisii subtiri ca niste curele si ma gindesc cit de prost am desfacut proprietatea de stat din agricultura. Vad bucati imense de pamint nelucrat, lasate in pirloaga in mijlocul cimpurilor si ma gindesc ca cineva le-a subtilizat din acte, ca pamintul respectiv de fapt nu exista in nici un document si ca la un moment dat cineva se va autoimproprietari cu el. Vad cursurile de apa serpuitoare, cu lunci largi, nelucrate si fara vegetatie si ma gindesc cit de mari vor fi fiind investitiile necesare sa regularizam cursurile si sa salvam luncile. Vad bucati mici de padure, dupa ce trecusem pe deasupra Italiei, Austriei si chiar Ungariei cu padurile lor compacte si largi la marginile oraselor. Si ma gindesc ca, oricite teorii am face, nu putem inlocui actiunea.
