Asadar, se implinesc, azi, exact sase decenii de la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial. Si incerc sa-mi aduc aminte ce-am simtit in acea vreme. Ma apropiam de saptesprezece ani, dar imprejurari speciale din viata mea, pe care le-am povestit in ultima carte, „Autoportret intr-o oglinda sparta“, m-au facut sa duc in timpul razboiului o existenta paralela, in lumile fictive din carti. Nu-mi amintesc de nopti sfâsiate de urletele sirenelor sau de oameni fugind, ingroziti, pe strada. In mod straniu, razboiul a insemnat pentru mine un sir lung de nopti in care, dupa ce-mi indeplineam, grabit, obligatiile scolare, am trait cea mai minunata foame de lectura. De altfel tot ce stiu despre al doilea razboi mondial cunosc din filme si din ceea ce am citit ulterior. La vremea respectiva, n-am tinut in mâna nici un ziar, n-am ascultat nici un comunicat la radio, n-am vazut nici un jurnal de actualitati. Razboiul era tot atât de departe de grijile mele ca razboiul peloponesiac. Spre rusinea mea, nu-mi pasa ce se intâmpla cu Europa. Sufeream pentru moartea Annei Karenina sau pentru melodrame din romane de duzina, nu pentru mortii din comunicate. Revad trenurile inghetate, cu tancuri si soldati, indreptându-se spre front, din zilele când plecam in vacanta sau veneam din Lisa, dar atât. Prin ’44, lumea se intreba ingrijorata ce se va intâmpla cu noi. Eu cautam prin anticariate o carte pe care n-a vazut-o nimeni, „Secretul secretelor“, in care, potrivit legendei, regele Solomon si-ar fi strâns toata invatatura.


In schimb, n-am uitat o zi de toamna din septembrie 1944. Ploua marunt, iar pe cer se târau nori dezlânati. Asteptam in Lisa data când urma sa plec, pentru ultima clasa, la liceu. De câteva zile, satul traia in panica. Se anuntase venirea primei coloane rusesti. Se vorbea de jafuri, de animale rechizitionate, de violuri si, intr-o prima faza, taranii din Lisa avusesera de gând sa sape transee, sa se apere. Pe urma au inteles ca nu puteau ei, o mâna de oameni inarmati cu topoare si furci, sa tina in loc o armata pe care blindatele germane nu reusisera s-o opreasca. N-au mai sapat transee, dar au „batut“ nucii, cu toate ca nucile nu erau coapte inca, au cules in graba merii, au ascuns vitele, dupa care s-au ascuns si ei prin case, prin suri, de frica noilor nostri aliati. In ziua fatala, ulitele erau pustii. Nici pe la porti nu se vedea nimeni. Când si când, câte un câine inconstient latra. In rest, se asternuse peste tot satul o tacere de moarte. Deodata, in aceasta tacere s-a auzit un zgomot, un fel de tropait surd, care se intarea din ce in ce mai mult, pâna ce ulita noastra a fost invadata de o coloana lunga, nesfârsita parca, de uniforme verzi, decolorate de soare si de ploi. Stateam ascuns in casa, in spatele ferestrei, si ma uitam. Pâna atunci, singurii „bolsevici“ pe care-i vazusem erau cei caricaturizati in revistele umoristice. Nu cred ca pricepeam prea bine ce se pregatea, ce ne astepta. In acele clipe, imi imaginam ca tavalugul istoriei va trece undeva dincolo de viata mea, daca voi avea grija sa nu-i ies in cale. Coloana se scurgea monoton, pe ulita in jos, spre Olt. Soldatii nu priveau nici in dreapta, nici in stânga, marsaluiau fara sa simta parca nici ploaia care cadea peste uniformele lor, cernuta marunt. Aveau, probabil, ordine foarte stricte. Nici unul n-a iesit din rând, n-a intrat in vreo curte. Satul parca nici nu exista. Mi-a venit inima la loc. Apoi, treptat, m-a cuprins o altfel de panica. Nu vazusem niciodata o coloana atât de lunga si atât de indiferenta. Razboiul insemnase, pâna in acel moment, pentru mine, camuflajul de la ferestre, comunicatele despre „atacuri fulger“ si „retrageri strategice“, afisele care avertizau ca va sapa la sare „cine limba lunga are“, stolurile cenusii de bombardiere americane care treceau, in vara lui ’44, pe deasupra Lisei indreptându-se, peste munti, spre Ploiesti…, dar niciodata, ca in acea dimineata mohorâta de septembrie, nu avusesem o imagine mai clara a „bietului om aflat supt vremi“, ce poate fi strivit sub talpa istoriei.