Din câte tin minte, am fost primul care a publicat, in presa post-decembrista, un articol contra regimului fesenist. Articolul a aparut in România libera la 25 ianuarie 1990 si se intitula „Iluziile au durat numai o luna“. N-o spun pentru a pretinde vreun merit de prioritate (e ridicol sa te lauzi ca ti-ai pierdut iluziile!), ci pentru ca de acel articol se leaga niste amintiri interesante. Consternat de decizia Frontului Salvarii Nationale de a se prezenta la primele alegeri libere ca partid, scriam ca el se angajase pe o cale primejdioasa. Si, dupa ce explicam in ce consta primejdia, conchideam: „Oricum, tineti minte seara de 23 ianuarie 1990. Seara aceasta s-ar putea sa fie inceputul sfârsitului revolutiei române“.


In dimineata aparitiei articolului, la ora opt si un sfert, a sunat telefonul. Ma cauta de la Palatul Victoria, unde se afla, atunci, intreaga echipa instalata la cârma tarii, seful de cabinet al lui Ion Iliescu. Mi-a zis: „Domnul presedinte va invita la o discutie“. L-am rugat sa-i transmita „domnului presedinte“ ca dimineata eu nu ies din casa, lucrez. Peste o jumatate de ora, m-a sunat, tot de la Palatul Victoria, Silviu Brucan. I-am dat acelasi raspuns: „Imi pare rau, dimineata lucrez“. „Bine, atunci sa ramâna pentru dupa-amiaza“, a zis eminenta ideologica a Frontului. Si am stabilit ca, in jurul orei 15.30, voi fi la Palatul Victoria. Abia am inchis telefonul si am fost sunat iarasi de la cabinetul lui Iliescu: „Domnul presedinte e de acord sa discutati dupa-amiaza“. „Regret – am zis – dar intre timp am stabilit o intâlnire cu domnul Brucan. Daca, dupa aceasta intâlnire, domnul presedinte mai e disponibil, voi veni“.


Mi-am dat seama ca articolul meu iritase rau noua Putere. La 15.30, când am intrat in cabinetul lui Brucan, am zarit, pe birou, textul, decupat din ziar si plin de sublinieri facute cu un creion rosu. Convorbirea a debutat prost, cu o intrebare care m-a socat: „Cum va imaginati ca noi vom da puterea pe mâna taranistilor si a liberalilor?“ Raspunsul meu a fost o alta intrebare: „Dar cine v-a incredintat aceasta «putere» pe care, daca vreti, o dati, daca nu, nu?“ Când m-am convins de inutilitatea dialogului, m-am ridicat si am vrut sa dau un telefon la cabinetul lui Iliescu. Brucan s-a oferit sa ma conduca el. Si m-a insotit pe coridorul luminat puternic, pazit de mai multe posturi de control. Cum ne-a vazut, seful de cabinet al lui Iliescu s-a dus inauntru si, dupa o clipa, ne-a poftit sa intram. Iliescu era in camasa. Se plimba prin cabinet suparat. Dându-mi mâna, mi-a zis ceva, de genul „ne-ati facut-o“, care m-a determinat s-o pornesc spre usa, explicându-i „domnului presedinte“, care nu era, atunci, decât presedintele Consiliului FSN, ca nu eram dispus sa port o discutie pe acest ton. „Bine, va cer scuze“, a zis Iliescu, pe un ton conciliator. Ne-am asezat la masa lunga din fata biroului. Iliescu, in partea dinspre ferestre (am retinut amanuntul deoarece afara cadea seara). Alaturi de el, Brucan, care a asistat la toata discutia, fara sa scoata un cuvânt. La un moment dat, a aparut si Petre Roman. Venea de la o fabrica, foarte incântat de sine. Ion Iliescu frunzarea niste hârtii pe care isi facuse insemnari. Erau pregatite (m-am lamurit câteva ore mai târziu) pentru un discurs la Televiziune in care, in aceeasi seara, a polemizat, fara sa ma citeze, cu ideile din articolul meu. Nici aceasta convorbire (pe parcursul careia am avut impresia ca Iliescu era descumpanit de „rigiditatea“ mea si se intreba ce urmaream) n-a avut un rezultat mai fericit. Eu nu l-am convins pe numarul 1 al Frontului ca Frontul fura revolutia. Ion Iliescu nu m-a convins pe mine de contrariul. Drept care, pentru indulcirea esecului, le-a povestit celorlalti ca noi doi am invatat, in ani diferiti, e drept, la acelasi liceu, „Spiru Haret“, si ca l-a iubit foarte mult pe unchiul meu, George Serban, profesorul sau de româna.


De fapt, nici unul dintre noi nu-l cunostea bine pe celalalt. Il intâlnisem pe Iliescu de câteva ori, in anii precedenti, la serbarile anuale de la Liceul „Spiru Haret“, câta vreme ele au fost ingaduite, deoarece intâmplarea facuse ca printre absolventi sa figureze multi „indezirabili“: N. Steinhardt, Alexandru Paleologu, Andrei Plesu si altii. Dar, dupa „reintâlnirea“ din ianuarie ’90, in cu totul alt context, nepotul profesorului sau preferat i-a aparut lui Ion Iliescu in culori, mai degraba, sumbre.


In acea perioada, România libera se tiparea in peste un milion de exemplare. Asa se explica, poate, ca dupa aparitia articolului meu, primeam sute si, uneori, chiar mii de scrisori zilnic. Unele voci, mai ales feminine, din câte imi amintesc, incepeau prin a-mi spune ca m-au pretuit pentru cartile mele si sfârseau prin a ma avertiza ca, acum, le dezamagisem.


Pe atunci, nu auzisem de Adrian Nastase, de Mircea Geoana sau de Miron Mitrea.