Putini inteleg ce se intimpla astazi cu leul românesc, dar cei care inteleg si actioneaza au un profit frumusel.
In primavara anului trecut, Banca Nationala a refuzat din nou sugestia guvernului de a trece rapid la denominarea leului, respectiv taierea zerourilor din coada umflatei monede nationale. Sugestia, timida, ce e drept, a guvernului Nastase se baza pe studii serioase care aratau ca, pe de o parte, finantele tarii se imbunatatisera profund fata de anul 2000, iar, pe de alta parte, denominarea leului inainte de alegeri ar fi adus un avantaj electoral partidului aflat la guvernare. Denominarile bine facute au fost totdeauna percepute de populatie ca o intrare in normalitate, au refacut capitalul de incredere publica in institutiile statului si au majorat incasarile la bugetele centrale si locale. Denominarile prost facute (exemplele sint carnoase in ultimii zece ani in Serbia si Turcia) au perpetuat fuga de moneda nationala si au constituit combustibil pentru inflatie.
Banca Nationala a cerut atunci un consens politic al tuturor partidelor parlamentare asupra denominarii si o lege. Se putea face si fara lege, dar asa se intimpla cind vrei sa tragi de timp.
Consensul s-a obtinut, legea a trecut prin parlament, iar denominarea a fost stabilita pentru mijlocul anului 2005.
Ceva mai tirziu, prin august 2004, Banca Nationala a anuntat ca incepe sa tinteasca inflatia. Confruntata cu un excedent relativ de valuta pe piata interna, Banca Nationala incepuse sa piarda bani prin achizitiile controlate, dar din ce in ce mai mari, pentru a devaloriza leul incet, in trepte mici. Ca urmare, Banca Nationala a anuntat ca nu va mai cumpara euro si dolari si va lasa cursul leului sa fie stabilit de tranzactiile pietei. Politica laudabila, dar care se putea face imediat dupa, nu inainte, de denominare.
Ce a urmat stim cu totii. Euro a inceput luna ianuarie 2004 la 41.252 lei, a fost mentinut in jur de 40 de mii de lei pina la mijlocul lunii noiembrie 2004, apoi s-a prabusit la 37 de mii de lei, ca dupa 1 ianuarie 2005 sa alerge catre 35 de mii de lei. Daca merge asa, leul greu se va naste cu cota 3,20 pentru un euro si probabil 2,30 pentru un dolar american.
Ce efecte va avea acest leu greu asupra finantelor noastre ? Cei care au depozite in dolari si euro pierd bani zilnic si in proportii astronomice. Daca aveai 1.000 de euro depozit la 14 august 2004 aveai 41,036 milioane de lei. Acelasi depozit la 14 februarie 2005 iti oferea numai 35,515 milioane de lei. O scadere de 13,5 % in numai sase luni. Dupa ce ne-am pierdut leii prin inflatie timp de cincisprezece ani, acum ne pierdem leii prin deflatie.
Exportatorii sint nauciti. Au produs si exportat cu costuri de 41 de mii de lei pe euro, iar acum primesc 35 de mii de lei pe euro facturat. Pierd deci 13,5 % numai prin faptul ca au exportat. Cum rata medie a profitului in economia României nu depaseste cu ingaduinta 8 %, decapitalizarea exportatorilor este evidenta. Importatorii insa viseaza visuri de marire. Platesc facturile la importuri la cursul zilei, deci ce au vindut la 41 de mii de lei pe euro, cumpara acum cu 35 de mii de lei pe euro.
Pentru straini, viata in România devine din ce in ce mai scumpa. Pentru români, vizitele in strainatate devin mai ieftine. Salariatii care au negocierile salariale in euro si dolari pierd bani zilnic. Salariatii care au negocierile in lei cistiga, iar unii cistiga intr-adevar mult prin aplicare cotei de 16 % de impozitare. Partea superioara a clasei de sus cistiga mult prin amestecul exploziv intre scaderea taxelor pe venit si cresterea cursului leului. Exportatorii pierd. Importatorii cistiga.
Totalul acestei nefericite combinatii ne duce la inflatie majorata, deficit comercial in crestere, cresterea fiscalitatii generale pe firmele producatoare de produs intern brut, respectiv cresterea arieratelor in sectorul privat. Deci o scadere accentuata a ritmului de crestere economica. Media de 5,5 % crestere economica pe an a guvernului Nastase ni se va parea un pod prea indepartat.
Sa adaugam ca România inca nu a ajuns la nivelul veniturilor din 1989 (!!!).
La 1 iulie 2005 voi avea salariul „in mina“ de 2.600 de lei noi. In decembrie 1989, ultimul salariu comunist fusese de 2.960 lei. Numai ca aveam cu 15 ani mai putin. Si speranta ca vom fi condusi cu intelepciune. Nu a fost sa fie. Nici de data aceasta.
