De la una la alta

M-am asezat la masa ca sa comit articolul pentru numarul de simbata al Gazetei, continuind astfel, cu o perseverenta demna de o cauza mai buna, sa va plictisesc inca o data. Intentionam sa scriu un articol cu caracter politic, fiindca la noi toti se pricep la politica si mai toti care au un condei in mina scriu cronici politice. Care cronici sint toate inteligente si impresioneaza prin unanimitatea concluziilor, desi fiecare spune altceva si altfel.

Nu puteam nici eu sa fac exceptie; dar a fost de ajuns sa deschid instalatia de aer conditionat tocmai cumparata din leafa pe concediu, pentru ca lucrurile sa ia o alta turnura. Caci adierea mingiietoare de aer rece mi-a trezit niste amintiri. Si la tinerii ca mine, adica trecuti de prima tinerete si intrati intr-a patra, e de ajuns un pretext pentru amintiri…

Proprietara imobilului in care am locuit in perioada in care am functionat ca profesor invitat in Mexico-City ne-a invitat intr-o zi, impreuna cu familia ambasadorului nostru, la unul din conacele ei din apropierea capitalei. Invitatia ne-a surprins; doamna era o distinsa scriitoare, iar sotul ei fusese presedintele Senatului mexican. In ziua si la ora convenite, o limuzina Lincoln dotata cu un sofer cu manusi albe ne-a luat de acasa. Conacul era situat in virful unui munte, proprietatea familiei. A urmat un program ca in telenovele; culminind cu prinzul oferit. Intr-o sufragerie enorma, dispunerea locurilor la masa era strict determinata de criterii protocolare; in capul mesei, gazda, cu un clopotel de argint in mina, dirija succesiunea mincarurilor si a bauturilor. Am ramas mut de uimire cind pe un urias gratar mobil adus in sufragerie am vazut o uriasa pulpa de vitel pe care doi oameni o invirteau incontinuu deasupra taciunilor aprinsi.

Cafeaua am servit-o pe terasa, orientata astfel incit un curent de aer rece si proaspat ce izvora din muntele vecin sa vina sa moara aici pe terasa, in fata ferestrelor.

Am lungit-o cam mult ca sa ajung sa va spun ce imi amintea adierea de aer rece generat de instalatia de aer conditionat.

Mi-am amintit in continuare de romanii intilniti in Mexic. In cea mai mare parte plecati inaintea celui de-al doilea razboi mondial, ei nu uitasera limba si aveau nostalgia locurilor natale. Lunar, unii dintre ei plecau la New York ca sa cumpere de la un magazin cunoscut malai si frunze de vita murate… Majoritatea romanilor din Mexic erau instariti. Unii chiar foarte, fiindca au avut idei. Un roman a introdus in Mexic iaurtul. Altul, Londy, anticipind explozia demografica a capitalei, a construit fabrici de covoare. Ramon Gold a obtinut licenta celui mai mare producator de pantofi de lux parizian pentru toata America (Ramon era casatorit cu fiica proprietarului marelui magazin de stofe din Craiova de altadata „La englezu“). Fratii Ceserman au infiintat editura „Pax“, cea mai mare din America de Sud, care functioneaza si azi; ei au facut bani publicind carti ieftine, de un peso (pe hirtii de ambalaj), dupa modelul de la noi al „Bibliotecii pentru toti“. Tot un roman a infiintat si primul sindicat din Mexic; dar acesta a murit sarac.

Un alt roman foarte bogat era un inginer petrolist originar din Ploiesti, care, in plus, a fost unul dintre cei sapte soti oficiali ai Mariei Felix si unul din cei patru care au supravietuit acestei situatii. Ceilalti trei, in frunte cu marele cintaret Jorge Negrete, n-au putut face fata focoasei artiste; e drept ca au avut parte de inmormintari foarte frumoase. Inginerul Popescu ducea insa o viata foarte retrasa, motivata de faptul ca una dintre obsesiile lui Ceausescu era recuperarea unor tablouri de mare valoare pe care inginerul le adusese cu el din Romania.

Doctorul Ceserman, deja nascut in Mexic, era considerat printre primii zece cardiologi ai lumii. Era medic al Presedintiei Mexicului (alaturi de oftalmologul Ion Iliescu, nu zimbiti ca asa este), medic personal al multor senatori si cardinali. Cistiga cam un milion de dolari pe luna, lucrind dimineata la clinica personala, la prinz la clinica universitara, iar seara, gratuit, la spitalele saracilor.

Doctorul Ceserman, deja nascut in Mexic, era considerat printre primii zece cardiologi ai lumii. Era medic al Presedintiei Mexicului (alaturi de oftalmologul Ion Iliescu, nu zimbiti ca asa este), medic personal al multor senatori si cardinali. Cistiga cam un milion de dolari pe luna, lucrind dimineata la clinica personala, la prinz la clinica universitara, iar seara, gratuit, la spitalele saracilor.

Doctorul Ceserman m-a invitat la masa la cel mai luxos restaurant din capitala; am servit oua de termite ca aperitiv, apoi supa de broasca testoasa, servita fierbinte intr-o coaja de nuca de cocos asezata pe cuburi de gheata si rinichi de vitel in sos de armagnac flambati.

Si uite aici am vrut sa ajung; doctorul Ceserman mi-a istorisit o intimplare pe care, cu permisiunea dumneavoastra, as dori sa v-o reproduc.

Un bun prieten ii solicita doctorului sa-l opereze; si, asa cum se obisnuieste peste tot, inainte de operatie avocatul pacientului incheie un contract in care se stipula ca, daca pacientul va muri dupa operatie, doctorul se obliga sa intretina in facultate pe fiul celui operat, pina ce acesta va termina facultatea. Operatia a reusit, dar pe pacient l-a calcat o masina. Si cum contractul nu prevedea ce fel de moarte, el a ramas valabil.

Doctorul Ceserman comenta cu umor situatia, spunind ca banii nu conteaza pentru el, dar „studentul“, profitind de clauza contractului, e de vreo 15 ani la facultate si nu se prea grabeste s-o termine.

Situatia descrisa mai sus este, intr-un fel, similara cu cea de dupa recentele alegeri locale. Asa cum doctorul Ceserman a platit pentru o vina care nu era a lui, tot astfel unii lideri PSD, in general de calibru mai mic, sint facuti responsabili pentru esec. Ceea ce eu nu prea inteleg. De ce trebuia sa cistige mai multe voturi? Ce trebuia sa faca, daca asa este perceput PSD; sa fure voturi? Ceea ce ma socheaza cel mai mult este ca s-au petrecut in partid sau pe linga el fapte grave, in special de coruptie, fara sa se puna problema responsabilitatii si a sanctiunilor; dar pierderea de voturi, diminuarea puterii, pare, in ochii celor de sus, cea mai mare nenorocire posibila; prietenii stiu de ce! Oricum, disperarea cu care pesedeii se agata de putere este dureros de groteasca, dar extrem de motivata.

Situatia aceasta imi pare comparabila cu cea a unei persoane care, in urma unui atac de cord, nu mai poate merge, iar pentru acest lucru sint acuzate picioarele; pe cind adevaratul vinovat este capul.

Rezultatele alegerilor sint consecinta marelui decalaj intre o mare parte a populatiei, foarte saraca, si o patura avuta, legata mai ales de PSD, accentuata de faptul ca multi dintre cei bogati, ca orice persoane care au dobindit mult prea usor bogatia, manifesta o opulenta gretoasa, jignitoare, topeasca.

Polarizarea radicala si violenta a societatii romanesti este ilustrata de cazul recent al celor doi soferi; unul a gasit in masina o suma imensa de bani, pe care a inapoiat-o proprietarului, iar celalalt a fugit cu masina cu 100 de miliarde. Totusi, ultimul a fost intr-un fel favorizat, considerindu-se ca acest furt e cel mai mare jaf de la noi. Hai sa fim seriosi; pe buna dreptate, multi baroni sau demnitari s-au simtit jigniti.

Oricum, cei doi soferi au atuuri serioase sa participe la viitoarele alegeri parlamentare. Dar care dintre ei are cele mai mari sanse sa fie ales? Cred ca banuiti.

Oricum, maniera cel putin bizara in care reactioneaza in momentul de fata PSD-ul imi aminteste de un anunt din vitrina unei dulgherii: „Confectionam sicrie dupa dimensiunea clientului“.

Numai ca PSD-ul si-l confectioneaza singur; si a inceput confectionarea inca din 2000.

Nu pot incheia fara a remarca din nou abilitatea politica a lui Ion Iliescu, care se pare ca a conditionat revenirea sa la conducerea partidului prin debarcarea tuturor coruptilor din PSD. Ceea ce inseamna ca, dindu-si seama ca puterile scad o data cu virsta, Ion Iliescu doreste sa conduca un partid foarte mic.