Reconcilierea cu trecutul

Aveam treisprezece ani cand Carol al II-lea a plecat in exil. Ma aflam in vacanta, asa ca n-am de unde sa stiu daca abdicarea regelui, la 6 septembrie 1940, si felul cum a parasit tara, a doua zi, cu un tren vanat de legionari, au produs vreo emotie la Bucuresti. Sau daca populatia a continuat sa-i fie ostila, socotindu-l vinovat de vara tragica a anului 1940. Tot ce imi amintesc e ca, la liceu, cand am reinceput cursurile, disparuse, de pe peretele din spatele catedrei, portretul lui Carol al II-lea. Apoi, n-am mai auzit pe nimeni referindu-se la fostul rege. Ajutati si de istorie, care navalea cu alte griji, romanii s-au grabit, parca, sa-l uite.

Aducerea osemintelor lui Carol al II-lea si ale Elenei Lupescu, din Portugalia, a fost prezentata ca un fapt „normal“, ca „un semn al reconcilierii noastre cu noi insine si cu trecutul nostru“ (l-am citat pe Adrian Nastase). Dar nu numai frigul dadea ceremoniei ceva glacial, de pietate sticloasa. Ma intrebam, in timp ce urmaream imaginile de la aeroportul Otopeni, in ce masura fostul suveran s-a intors „acasa“, cum ziceau reporterii. Cat si ce din Romania anului 1940 au ajuns pina in 2003?

Nu ma incumet sa incerc un raspuns de teama sa nu ma vad obligat sa fac niste constatari neplacute pe care, chiar daca ar fi intemeiate, nu le-as putea accepta. In schimb, am motive sa cred ca vorbele spuse cu acest prilej despre „reconcilierea cu trecutul“ sunt retorica de circumstanta si nimic altceva.

Atat la ceremonia de la Otopeni, cat si la ceremonia de la Curtea de Arges, a lipsit cineva. A lipsit regele Mihai. Absenta pe care, in plan uman, mi-o pot explica, pana la un punct, prin traumele din copilarie, cand fiul si-a vazut mama exilata, deoarece tatal dorea sa-si aduca amanta la palat. Dupa plecarea lui Carol al II-lea in exil, fiul nu si-a mai vazut tatal niciodata. Nici macar atunci cand amandoi se aflau in exil, ceea ce ne ingaduie sa banuim ca rana din sufletul regelui Mihai nu s-a cicatrizat niciodata.

Cum nimeni nu e in masura sa judece dramele altora, nu-mi permit nici eu sa judec in vreun fel absenta regelui Mihai de la ceea ce era ultima sansa de a se reconcilia cu tatal sau. Ma marginesc sa-mi aduc aminte ce zicea un filozof grec, ca in trecut nici zeii nu mai pot schimba nimic. Dar daca n-a fost posibila reconcilierea unui fiu cu tatal sau, cum sa credem in reconcilierea noastra cu trecutul? Doar intr-o privinta ne-am „reconciliat“. Nu era in favoarea Romaniei ca osemintele unui rege al Romaniei, oricat de controversat ar fi, sa stea intr-o debara, in Portugalia. Faptul ca au fost aduse si au fost inhumate la Curtea de Arges, unde-si dorm eternitatea regii Romaniei, pune punct unei anormalitati. Dar ce s-a schimbat, cu acest prilej, in viziunea noastra despre domnia lui Carol al II-lea, intinsa pe zece ani din istoria Romaniei? Am impresia ca nimic. Nici macar la nivelul patimilor si al barfelor nu e nimic nou. Cam toate cancanurile si antipatiile starnite de amorul lui Carol al II-lea pentru Elena Lupescu au circulat iarasi, dupa saizeci si trei de ani, cu o placere reinviorata care arata ca ne lipseste, se pare, capacitatea de a ne apropia de istorie cu calm si gravitate. Amanunte picante despre fuga lui Carol la Odessa, despre mariajul cu Zizi Lambrino sau despre escapadele nocturne ale regelui, mai tarziu, pe strazile Sarindar si Brezoianu, pana cand Elena Lupescu „l-a ingenuncheat pe viata“, cum a zis Argetoianu, au recompus o figura de „rege-play-boy“. Nimic despre ce s-a intamplat bine si ce s-a intamplat rau in deceniul romanesc dinainte de razboi. Nimic despre dorinta lui Carol al II-lea de a guverna, nu de a domni, care a dus la dictatura regala, la esecul democratiei interbelice, ale carei cauze ar fi foarte instructiv sa le aprofundam. In ce fel, deci, ne „reconciliem“ cu trecutul?

Dar, poate, nu de o reconciliere cu trecutul avem nevoie, ci de altceva. De o exacta judecare a lui, sine ira et studio, „fara ura si partinire“, vorba lui Tacit.