Intre euforie si scepticism

Am avut privilegiul, si nu l-as putea califica totdeauna drept fast, de a fi martorul multor evenimente, clasificate, fiecare, drept istorice sau epocale si creditate drept punct de plecare pentru un viitor luminos si demn. De la „Stalin si poporul rus, libertate ne-a adus“, trecind pe drumul accidentat de victorii „iepocale“ ce ne urcau mereu pe noi culmi de progres si civilizatie, parasind acest drum invers pe poarta dureroasa a unei revolutii ale carei idealuri si sperante n-au fost nici pe departe realizate, am ajuns acum la un alt moment care, intr-adevar, poate deveni unul din cele mai importante din intreaga noastra istorie moderna.

Dar asta numai daca va fi tratat cu atentia si seriozitatea cuvenite.

Vestea invitarii noastre de a candida la NATO, precum si vizita presedintelui Bush la Bucuresti au fost tratate cu reactii extreme.

Pe de o parte, linia oficiala; entuziasm popular, fast, bucurie, adunari publice mai mult sau mai putin spontane, toate amintind de o recuzita de opereta dintr-un timp pe care l-am dori uitat, dar partial justificate, atit prin firea romanului, cit, mai ales, prin sperantele pe care oamenii le nutresc fata de posibilele consecinte; de fapt, pentru multi, este singura speranta.

In bucuria si euforia momentului, se uita, de fapt, ca tot ceea ce a spus presedintele Americii nu sint promisiuni ferme si definitive, ci termenii seci ai unui contract.

Rezolvati problema coruptiei, dezvoltati-va economia, indepartati exponentii fostei politii politice si dupa aceea vom putea sta de vorba. Ori, aceste probleme ale noastre se cunosc de mult, si nu trebuia sa ni le spuna altii. Vor reusi actuala conducere, actuala clasa politica sa le rezolve daca, pina acum, le-au ignorat aproape total? Faptul ca, vorba cuiva, „ni s-a pus sula-n coaste“ va fi un stimulent suficient?

Judecind dupa calitatea discutiilor din sesiunea parlamentara dedicata invitarii noastre de a adera la NATO, ma indoiesc.

Este adevarat ca am fost asigurati ca vom fi aparati de orice atac venit din exterior; dar dusmanii nostri cei mai crunti sint in interior. Dupa campania din Afganistan va urma oare o campanie comuna, stiu eu, prin Bihor, Satu-Mare, Vrancea, Ialomita? Dupa teroristi vor urma oare „baronii“?

Oamenii isi pun multe sperante in NATO, in America, dar sperantele sint schioape, in sensul ca multi considera ca ei sint obligati sa ne dea cit mai multe, dar, in schimb, noi sa nu avem nici un fel de obligatii.

Nici celalalt punct de vedere nu mi se pare acceptabil; nici sa ne inecam in multumiri, in expresii hiperbolice de recunostinta si gratitudine, ca si cind propunerea cu care am fost onorati ar fi o favoare acordata unor milogi.

Trebuie sa recunoastem si noi, si altii ca largirea aliantei este determinata de motive strategice militare si politice, si nu de intentia de a acorda niste favoruri cuiva. Si alianta, si cei ce vor fi primiti au interese in aceasta directie. S-ar putea ca rolul pe care va trebui sa-l jucam in cadrul aliantei sa nu ne convina, cel putin din motive sentimentale. Rolul de „punte“ intre doua lumi nu e deloc usor; si, mai ales, nu-ti permite sa localizezi careia din cele doua lumi ii apartii. Dar situarea noastra geografica ne condamna la o astfel de situatie, si vom fi fortati s-o acceptam. E adevarat, cu oarecare stringere de inima. Asa cum si mie mi s-a intimplat cind presedintele american a mentionat ca a avut convorbiri pe tema asta la Petersburg, cu presedintele Putin, conducatori ai celor doua tari au mai avut convorbiri, mai demult, la Yalta…

O afirmatie, cel putin socanta, vehiculata in aceste zile este aceea ca momentul pe care l-am trait semnifica disparitia definitiva a comunismului in Romania. Adica, aceia care, prin pozitia lor, au favorizat posibilitatea instaurarii comunismului in Romania au venit acum si l-au inlaturat. Ca noi n-am fost in stare! Aiurea! Comunismul va mai ramine, obiectiv vorbind, mult timp in noi si pe linga noi, in conceptiile noastre, in deprinderi, in comportamente. Este o ineptie sa crezi ca o societate noua se poate construi peste noapte prin decrete, ordonante, legi. Dupa cum este o ineptie sa crezi ca primirea noastra in NATO este suficienta ca sa aduca belsugul si bogatia. Chiar America a ajuns la stadiul actual de dezvoltare dupa o lunga si de multe ori dureroasa si cruda evolutie.

Este bine totusi sa ne pastram calmul si luciditatea. Nici sa reprosam mereu americanilor momentul Yalta sau zecile de mii de victime disparute la canal sau in inchisori, nici sa-i acuzam pentru simtul lor pragmatic, sec, dar nici sa ne entuziasmam pentru bogatia Americii, care oricum este rodul unei munci extrem de dure, cu care putini dintre noi s-ar acomoda si care este intovarasita de multe tare si neajunsuri.

Americanii au venit sa ne propuna o afacere, evident, cu un oarecare cistig pentru ei. Trebuie sa fim suficient de constienti si de isteti ca sa incercam sa cistigam si noi cit putem de mult.

Au venit americanii…

Din pacate, ca intotdeauna in cazul marilor evenimente, roadele pozitive vor veni mai tirziu.

Pentru multi, ca si pentru mine, prea tirziu!