Cateva amintiri

Acum, ca suntem in NATO, poate n-ar strica sa avem o judecata mai realista, mai pragmatica asupra Americii, pe care, datorita imprejurarilor, am plasat-o mereu intr-o perspectiva aproape mitologica, fie ca era vorba de „Lumea Noua“ ce atragea ca un magnet imigrantii, fie ca era vorba de America diabolizata de propaganda comunista. Caci e mare tentatia unor simplificari excesive, pe baza de prejudecati sumare, mai ales in fata unor realitati complexe. Exista, de pilda, un „eurocentrism“ vanitos si miop care face din „americanofobie“ un soi de panas. Adeptii lui sunt hotarati sa nu le placa nimic din America. Altii, dimpotriva, inclusiv pe la noi, se dau in vant dupa tot ce e american sau vine din America, uitand cat pret pune America pe „dreptul la diferenta“.

E drept ca „mitologizarea“ Americii are explicatii la noi, si nu numai de data recenta. Voi incerca sa le sugerez prin intermediul catorva amintiri.

Cea dintai dateaza din copilarie si imi evoca un barbat in varsta, caruia satul ii zicea „Americanul“. Cred ca nu i-am stiut niciodata numele adevarat, fiindca era numit exclusiv cu aceasta porecla. Din povestile spuse pe seama lui, am dedus ca, inainte de primul razboi mondial, mirajul Americii fusese destul de mare prin satele fagarasene. Se vorbea ca in America se puteau strange bani multi, repede, ceea ce nu putea lasa indiferenti niste oameni care munceau mult pentru a se alege cu putin din pricina pamantului sarac. Unii au pornit-o spre „Lumea Noua“, hotarati sa adune o suma cu care sa revina in sat, sa cumpere pamant si sa-si ridice case noi. Se duceau, indeosebi, la Cleveland si la Detroit unde se angajau muncitori necalificati, in fabrici. Putini s-au intors, insa. „Americanul“ era unul dintre ei. Cu dolarii castigati, isi construise cea mai frumoasa casa de pe ulita noastra.

Imi amintesc, apoi, de avioanele de bombardament americane care, pe la sfarsitul razboiului, in vara anului 1944, apareau in stoluri argintii pe cerul satului meu indreptandu-se, peste munti, spre rafinariile de la Ploiesti. Veneau totdeauna pe vreme frumoasa. Cerul era senin, iar „Liberadoarele“ faceau un zgomot amenintator. America isi arata acum fata de mare putere, care impunea teama prin forta ei, demonstrata de siguranta cu care avioanele avansau spre „obiectiv“, fara sa le pese de tunurile antiaeriene ce improscau cerul cu exploziile obuzelor.

Peste un an, aveam sa-i asteptam pe americani, sa ne scape de ocupatia sovietica. Toata lumea era convinsa ca „vor veni“. America reprezenta acum simbolul libertatii. N-au venit, insa, decat pachetele de malai stricat din care m-am infruptat si eu pe vremea foametei si filmele cu Fred Astaire, una din pasiunile tineretii mele. In anii ’46, ’47, au rulat pe ecranele cinematografelor din Bucuresti numeroase pelicule siropoase, produse la Hollywood. Peste ele, a coborat, curand, ca o ghilotina, cenusiul „realismului socialist“.

Dupa caderea brutala a cortinei de fier, am inteles ca americanii nu vor mai veni. Pamfletele vremii vorbeau, batjocoritor, de „unchiul Sam“, de „rechinii din Wall-Street“, de „imperialismul american“, de soldatii care se imbatau cu Coca-Cola in Coreea, dar toate acestea nu faceau decat sa arunce asupra Americii o lumina fabuloasa, de Eldorado subversiv, extins la proportiile unui continent, unde pe tarm se inalta sfidatoare o statuie a Libertatii. E drept ca un reportaj dintr-o revista italiana, despre judecarea lui Ezra Pound intr-o cusca, m-a pus pe ganduri. Oricat de condamnabila fusese ratacirea lui Pound care, in plin razboi, vorbise impotriva tarii sale, de la microfoanele lui Mussolini, mi se paruse cumplit sa judeci un om, un poet de o asemenea talie, intr-o cusca, la fel ca o fiara. Pe urma, mi-am zis ca, in fond, si Franta il impuscase pe Brasillach. In atmosfera incarcata de impulsuri justitiare de la sfarsitul razboiului, excesele n-au fost putine.

Dincolo de aceste „mitologii“, sau de altele, si dincolo de filmele cu care ne exaspereaza azi televiziunile noastre, bazate pe violenta si sex, unde foarte rar razbate vreun sentiment uman, ce stim, cu adevarat, despre America? Pentru multi romani, America reala e aproape o „terra incognita“. Si nu poti judeca serios ceva ce nu cunosti.