Avem si o coruptie „originala“

Gasesc in „Memoriile“ lui Mihail Manoilescu, fost subsecretar de stat la Ministerul de Finante din Romania interbelica, o reflectie referitoare la moralitatea clasei politice romanesti, care ma face sa tresar: „Sa numesti in posturile publice cele mai grele prieteni de masa; sa avantajezi functionari incorecti pentru ca au intervenit in favoarea lor doamne irezistibile; sa imparti puterile statului la ziaristi care te aduleaza; sa treci in Parlament legi alcatuite de functionarii tai pe care tu nici nu le-ai citit; sa periclitezi, pentru o gluma buna urmata de aplauze, un interes de stat; sa vii in fruntea unui departament atunci cand nimic nu te cheama acolo ca sa primesti audiente prelungite cu o nota galanta; sa accepti la inspectiile facute in tara ca subalternii sa-ti aranjeze mese ce incep cu un banchet oficial si se sfarsesc cu un chef de mahala, iata atatea forme de neseriozitate care pot parea anodine, dar care, in realitate, sapa in chip nevazut prestigiul conducatorilor fata de multimea ce vede si intelege totdeauna mai mult decat ingaduie distanta la care e tinuta“.

Daca inlocuiesti cuvantul „neseriozitate“ cu cuvantul „nerusinare“, iti vine sa murmuri ca in „Glossa“ lui Eminescu, „Alte masti, aceeasi piesa, / Alte guri, aceeasi gama“, cu gandul ca nimic nu s-a schimbat pe scena politica. Nu e nimic nou nici in coruptia de azi, iti vine sa zici. Si poate ca peste tot politica miroase a ceva putred, nu suntem originali.

E ceea ce se straduiesc sa sugereze, adesea, politicienii nostri, convinsi ca, daca sunt varate intr-o regula, pacatele lor se banalizeaza, capata o nota de firesc. Ei bine, eu cred ca lucrurile stau altfel. Avem nu numai o democratie „originala“, din multe puncte de vedere, azi, ci si o coruptie „originala“.

Dovada o avem chiar in aceste zile, in modul cum se zbat parlamentarii nostri sa puna la secret averile demnitarilor. Vanzoleala pe aceasta tema ascunde atat de prost o stare de alarma, incat e clar ca are cauze necurate. Ea ma face sa ma gandesc la cineva care imbraca un frac fara sa se spele in prealabil, drept pentru care mirosul jegului patrunde prin mirosul de colonie. Cu oarecare liniste, se puteau gasi, probabil, tertipuri mai inteligente pentru a tranti usa in nas celor care ar tine sa afle cam la ce proportii se ridica averile unor demnitari. Dar panica e, probabil, prea mare. De aceea s-a ajuns la argumente ridicole: ba ca hotii abia asteapta sa cumpere „Monitorul Oficial“ pentru a se lamuri la ce demnitari e mai rentabil sa dea, intai, lovitura; ba ca pasiunea pentru arta a facatorilor de politica trebuie ocrotita, ferita de ochii lumii; ba ca numai cine are un „interes legitim“ (ce-o fi insemnand, oare, un „interes legitim“?) sa afle cum stau politicienii cu prosperitatea are dreptul sa fie curios. Din cate am auzit, in Anglia primul ministru e obligat sa declare orice cadou primeste sau daca, intr-o calatorie in strainatate, a beneficiat de vreun serviciu neprevazut in protocol. Ei si? Nu ne intereseaza obiceiurile conservatoare ale britanicilor, ar fi replica la acest argument. Aflandu-ne la portile Orientului, avem dreptul la „specificul“ nostru.

Dar poate ca principalele noastre „originalitati“ comporta semnificatii mai largi. Si la altii or fi destule institutii corupte. Nu toate, dar suficiente pentru a vorbi despre un soi de fatalitate. Numai ca in timp ce la altii coruptia se manifesta pe un fond de prosperitate, relativa sau ridicata, la noi coruptia se lateste pe un fond de mizerie ajunsa, uneori, la limite greu de indurat. Apoi, la altii, coruptia e, in general, mai „pudica“. Se ascunde. Fuge de ochii lumii. Nu vrea sa fie observata, sa iasa pe scena. Prefera sa actioneze in culise. Si doar cand izbucneste vreun scandal, devine vizibila. La noi, coruptia suporta greu culisele. Imbogatitii nostri sufera, s-ar zice, de claustrofobie. Nu concep ca prostul lor gust, in materie de opulenta, de parvenitism, sa nu fie admirat, invidiat. O coruptie prea „discreta“, care nu si-ar etala in public reusitele, i-ar frustra. De aici, o anumita nevoie de ostentatie, de teatralitate chiar, a coruptiei de pe malurile Dambovitei.

Pe scurt, ar fi gresit sa se spuna ca nu se intampla nimic nou, nimic aparte, in tranzitia noastra.