Poporul si munca

Am citit intr-un ziar ca in primii trei ani dupa preluarea Santierului Naval de la Mangalia, patronii coreeni n-au avut incotro si au gasit antidot pentru 6.000 de scuze contra muncii. Cu alte cuvinte, coreenii au avut nevoie de trei ani (doar atit?) pentru a gasi antidotul contra lenei. Romanii, adica acesti reprezentanti ai poporului harnic si ospitalier, au mari probleme cu munca. Daca inainte de ’89 noi ne faceam ca muncim, iar ei se faceau ca ne platesc, dupa Revolutie, lucrurile s-au mai schimbat un pic: ei se faceau ca ne platesc, iar noi ne faceam ca muncim. Asta s-a intimplat in primii ani de dupa Revolutie. Acum, lucrurile s-au schimbat si mai mult: noi ne facem ca muncim, iar ei se fac, nu dau cu parul, ca ne platesc in dolari. Nu stiu de cind au inceput problemele poporului roman cu munca. Dar stiu ca entuziasmul revolutionar cu aproape trei zile libere pe saptamina a adincit prapastia dintre munca si poporul roman. Pe de alta parte, n-a existat si probabil ca nici n-o sa existe o campanie care sa indemne oamenii la munca. Aici exista o mare problema: n-are cine sa-i indemne. Ii vedeti cumva pe guvernantii sau pe parlamentarii nostri intaritind poporul la munca? Hai sa fim seriosi! Parlamentarii romani, de exemplu, au o vacanta de aproximativ doua luni si jumatate pe an. La cite legi si ordonante de urgenta asteapta sa fie trecute prin parlament, vacanta lor ar trebui sa se rezume cel mult la perioada unei recreatii mari. Nici mie nu imi e usor sa fac indemnuri la munca. De ce sa fiu eu injurat in locul altora? Totusi, cred ca lincezeala multor concetateni de-ai nostri a facut ca Romania sa bata multi ani pasul pe loc. Sigur ca, in primul rind, vinovati sint politicienii, dar nici cu multi dintre noi nu mi-e rusine. Vin vremuri in care cei ce sint certati cu munca se elimina singuri. N-o sa-si mai permita nimeni – mai ales in sectorul privat, care va fi covirsitor – sa plateasca un salariu degeaba. Cu atit mai putin douasprezece. Cine n-o sa puna osul la munca o sa ramina pe drumuri. Au trecut aproape treisprezece ani de la Revolutie. Au inceput sa conteze CV-urile, a inceput sa conteze pregatirea profesionala, a inceput cam peste tot ca ziua de munca sa aiba 10-12 ore, daca nu si mai mult. Incet-incet devin amintire vremurile in care la ora trei si jumatate dupa-amiaza tot poporul era cu ochii pe ceas si cu mina pe clanta pentru a pleca acasa. La munca!