Valea Morții este probabil cea mai aridă zona deșertică din lume și locul de “plimbare” al unor roci și blocuri pietroase, cântărind până la 300 kg, care se deplasează an de an pe solul crăpat pe distanțe de până la zeci de kilometri. Valea este un monument național din California, considerată că un domeniu natural în care se întâlnesc extremele. Munții înalți, acoperiți cu zăpezi coboară în pante tapițate cu pini și flori sălbatice, ce se ridică în mijlocul dunelor instabile ale imensului deșert salin și alcalin, potrivit descopera.org. La aproximativ 90 metri sub nivelul marii, această întindere cu fenomene meteorologice extreme produce fenomene aparent inexplicabile.
Fenomenul straniu este că în spatele fiecărei roci se află lungi dare care se pierd în zare. Unele sunt rectilinii, altele în zigzag sau curbe. Ele sunt mărturia deplasării pietrelor, aparent autonome în mișcarea lor pe întinderea deșertică. Pe nisip, urmele sunt uneori lungi de sute de metri.
Toți pasionații de subiecte paranormale au auzit de Valea Morții și pietrele mișcătoare. Sute de pietre se târăsc pe suprafață uscată a pământului, aparent fără nicio explicăție. Se pot observă urmele pe unde acestea și-au croit drumul, însă nimeni nu le-a văzut în mișcare.
S-au oferit tot felul de explicății, de la fenomene paranormale la extratereștrii. Forțe magnetice ciudate, energie psihică sau chiar și vortex-uri din alte dimensiuni au fost aduse în discuție pentru a explica fenomenul ciudat. Aceste explicații complică rezolvarea misterului, pentru că va trebui mai întâi demonstrată existența energiei psihice, a vortex-urilor din alte dimensiuni etc.
Cea mai simplă ipoteza – și poate cea mai corectă – spune că rocile sunt mișcate de vânturi puternice – ajutate de pojghița de gheață ce se formează în timpul nopții – atunci când solul este suficient de umed încât să fie foarte alunecos. Însă nimeni nu a observat o astfel de piatră mișcându-se.
În 2002, Brian Dunnig s-a dus la față locului împreună cu Dan Bocek și John Countryman pentru a observă mișcarea pietrelor. Era la începutul primăverii, iar munții din împrejurimi erau încă acoperiți de zăpadă. Înarmați cu camere de filmat și-au instalat echipamentul și au început studierea fenomenului. Temperatura era apropiată de îngheț, iar soarele abia răsărise. Vântul era aspru și foarte rece și bucățile de gheață începeau să se topească. Vântul puternic făcea că întregul lac se miște o dată cu el. Noaptea, temperatura scădea sub 0 grade făcând că apă să înghețe din nou. A două zi, bucățile de gheață antrenau cu ele tot ce se găsea pe suprafață solului.
Cea mai plauzibilă explicăție este că acest fenomen se datorează condițiilor meteorologice. Vântul care suflă cu putere, temperaturile scăzute din timpul nopții, pojghița de gheață formată pe timpul nopții și solul umed ziua sunt câțiva factori care ajută la deplasarea acestor pietrelor grele
