„Lumea homerică“, de Aram Frenkian

Ed. Herald, 2012
Pentru matematicianul Solomon Marcus, numele lui Aram Frenkian (1898-1964) este sinonim cu „savantul complet, capabil să cuprindă atât culmile literare ale Greciei antice, cât și pe acelea științifice”. Această caracterizare i-a fost prilejuită recent lui Solomon Marcus de recenta traducere a cărții lui Frenkian, „Lumea homerică” (Ed. Herald, 2012), lucrare apărută inițial la Ed. Vrin, în 1934, în limba franceză. Aram Frenkian, despre care generațiile tinere, inclusiv intelectuale, nu știu mai nimic, a studiat filozofia și limbile clasice în Franța, la Sorbona și l’Ecole de Haute Etudes, după care a predat greaca veche la Universitatea din București. A publicat numeroase studii, cărți în limba franceză (despre filozofia lui Empedocle, Parmenide sau Platon). În țară a publicat, între altele, „Scepticismul grec și filozofia indiană“, „Despre bătrânețe“, „Înțelesul suferinței umane la Eschil, Sofocle și Euripide“, ultima apărută postum în 1969. Pentru Frenkian, lumea elină poate fi explicată prin cele 24 de cântece ale „Iliadei“ și „Odiseei“ (adică tot atâtea litere câte avea alfabetul grec), anume prin limba literară, ca măsură a geniului grec, folosită de Homer. Civilizația ionică, aceea în care s-a dezvoltat cea mai importantă cultură a antichității, a avut drept precursori unele popoare de origine neelenică, care au a invadat Creta la începutul mileniului II. Frenkian crede că ar putea fi de origine sumeriană, dotați cu spirit războinic, cuceritor. În contact cu localnicii, a rezultat acel popor al aheilor care s-a distins în luptele pentru cucerirea Cnossos-ului, capitala Cretei, și a Troiei (deși Willamowitz-Moellendorf crede că aheii nu au reușit să ia cetatea lui Priam). Această lume homerică, așa cum a ajuns ea până la noi în cântecele marelui poet orb, este una a spiritului celui mai dezinvolt, neîngrădit, care a existat cândva în acea parte a lumii. Frenkian o spune în prefața studiului său: „Grecia nu va depăși niciodată acest nivel, nici în Sicilia, nici în Grecia Mare, unde libertatea de spirit și influența slăbită a tradiției capătă un aspect de superstiție…“. Limba lui Homer nu a fost vorbită de popoarele la care se face referire în epopei, dar este limba vie în care a fost transmisă marea tradiție a acelei lumi, limbă care mai târziu s-a amestecat cu cele vorbite cotidian. Pentru că poezia homerică dezvăluie ceea ce Frenkian numește libertatea de gândire a unei elite, care este aceea a aristocrației ionice din secolul VII. Imaginea lumii homerice ne este dată de „scutul lui Ahile. În centrul scutului se află soarele, luna și constelațiile. Exact la margine și înconjurând întreg scutul se află fluviul Okeanos“. Homer ne instruiește metodic în descrierea concepției sale despre lume și univers: înăuntrul pământului se află lăcașul morților (Hades) și Tartarul. Ultimul, se află la o adâncime atât de mare pe cât este pământul sub cer. Hesiod ne spune că distanța poate fi măsurată astfel: dacă arunci din cer o bucată de bronz ea ajunge pe pământ în nouă zile. În Tartar erau aruncați titanii, dar mai târziu vor fi pedepsiți și oamenii aici. Cerul lui Homer este de bronz sau fier. Soarele (Helios) de pe bolta cerească e o divinitate cu formă umană. Între cer și pământ e o regiune intermediară, etherul, regatul lui Zeus, unde acesta domnește atotputernic. Zeus conduce cu fulgere și tunete o lume care stă sub ascultarea sa. Omul îndură ceea ce zeii le sorocesc, se hrănește cu pâine și vin, substanțe alterabile, de aceea nu poate fi nemuritor: zeii se hrănesc cu ambrozie și trăiesc veșnic. Corpul uman este admirabil descris de Homer, care vorbește inclusiv despre vasele sangvine sau despre organele interne. Omul e relevat inclusiv sub aspectul medicinei și al tratamentelor de vindecare, dar și al psihologiei sale. Sufletul în accepțiunea homerică nu avea încă sensul de mai târziu conferit de filozofia platoniciană, ci era conotat mai degrabă ca o dublură a omului, dar având o consistență mai mică. Era ceea ce Erwin Rhode a studiat admirabil într-o carte-cult a gândirii despre lumea greacă: „Psyche”. Când părăsea trupul, „psyche“ murea și mergea în Hades. Ceea ce se va numi mai târziu suflet nu era principiu de viață și de mișcare, ca la Platon, ci un suflu care putea să apară oamenilor în vis. Frenkian prezintă sintetic disputa care a urmat după apariția cărții lui Rhode, dusă de Otto Weinrich și adepții săi. Lumea zeilor, ca și problema existenței lumii sunt analizate într-un ultim capitol al cărții, una extrem de fecundă pentru cel care vrea să priceapă lumea homerică altfel decât din lectura poetică a faimoaselor cânturi. Limba, ca produs al unui popor față de realitate – iată ce stă în atenția acestui mare savant care a fost Aram Frenkian.