În jungla indoneziană din Sulawesi se află regiunea Tana Toraja, care găzduieşte o micuţă comunitate indigenă, încă legată de vechile tradiţii tribale, relatează ditadifulmine.com
Tana Toraja se află la aproximativ 300 de kilometri de Makassar şi este populată de membrii grupului etnic Toraja. Localnicii susţin că acest loc este binecuvântat de Dumnezeu. Legendele spun că torajanii provin de undeva din Indochina peninsulară şi că ar fi înrudiţi cu dayacii din insula învecinată, Borneo, dar şi cu batakii din insula Sumatra, situată la mai bine de 1.000 de kilometri distanţă. Se spune că torajanii au venit pe apă cu bărcile şi apoi au reuşit să urce pe un râu în sus, până au ajuns în zona de azi a regiunii Toraja. De aceea, casele tradiţionale au acoperişul cu o formă arcuită, sugerând bărcile. De altfel, această arhitectură originală este prezentă la tot pasul: casele sunt din lemn, impunătoare, extrem de înalte. Torajanii, cunoscuţi pentru abilităţile lor deosebite în domeniul prelucrării lemnului, acordă morţilor un respect vecin cu adorația. Dimensiunea și fastuozitatea ceremoniei funerare dau măsura importanței pe care familia o acordă atât răposatului, cât și tradiției. O astfel de ceremonie necesită pregătiri spectaculoase, care pot dura între o lună și un an.
O altfel
de înmormântare
În cazul decesului unui membru al nobilimii, au loc adevărate petreceri, în timpul cărora se recită poezii, se cântă şi se spun psalmi, ceremonia putând dura chiar şi luni întregi după decesul nobilului. Pe toată perioada pregătirilor, trupul neînsuflețit este îmbălsămat și depus în aripa sudică a casei. Întreaga familie se strânge la sfat și, împreună cu liderii locali, stabilesc data la care va avea loc Rambu Tuka (înmormântarea) și contribuția materială pe care trebuie să o aducă fiecare pentru buna desfășurare a acestui eveniment extrem de costisitor. După ce-au strâns banii pentru ceremonie, rudele îşi aşază mortul la masă cu ei. În tradiția Toraja, mortul e tratat ca un bolnav (To Makula) până în ziua înmormântării. I se dau mâncare, băutură și medicamente, familia stă de vorbă cu el și îl îngrijește de parcă acesta ar fi în viaţă. Fenomenul durează trei zile. Primele trei zile din Rambu Tuka: în timpul acesta, sunt sacrificaţi mai mulţi bivoli și toți purceii cumpărați sau primiți în dar. Familia împarte carnea celor săraci și, în ultima zi de Rambu Tuka, sicriul este dus spre a fi îngropat, însă nu în pământ, așa cum ne-am fi așteptat, ci în munte. În Toraja, morților li se sapă cripte direct în stâncile care străjuiesc orezăriile. Familiile bogate au propria stâncă-cimitir. Pentru morții de seamă se cioplesc statui care-i reprezintă și care sunt plasate pe zidurile stâncilor, la înălțime, să aibă vedere frumoasă peste câmpurile verzi. Înainte de înmormântarea propriu-zisă este realizat un fel de manechin (tau tau), după chipul şi asemnărarea decedatului, folosindu-se lemn mai mult sau mai puţin preţios şi cu detalii mai mult sau mai puţin exacte, în funcţie de statutul social al mortului. Detaliile pot fi extrem de elaborate, torajanii fiind specialişti în prelucrarea lemnului. Obsesia băştinaşilor pentru morţi este şi mai evidentă în aşa numita ceremonie Ma’Nene, care se desfăşoară în fiecare an, în luna august: trupurile decedaţilor sunt exhumate, spălate, îmbrăcate şi „plimbate“ prin întregul sat, în cadrul unei ceremonii fastuoase.
Copii şi copaci
În schimb, în cazul în care moare un copil, tratamentul rezervat cadavrului este cu totul diferit. În unele sate, copiii de peste doi-trei ani sunt introduşi în mici recipiente de lemn şi atârnaţi în vârful unui deal sau al unui pom. În Sangala şi Kembira, localnicii cred că micuţii decedaţi înainte de apariţia primului dinte trebuie să fie îngropaţi în interiorul unui passieeiran, un arbore considerat sacru de localnici. „Potrivit vechilor credinţe, spiritele merg în Puya, lumea cealaltă, atunci când se sacrifică un bivol. Însă pentru un copil care nu are încă dinţi, nu se sacrifică un bivol. Ei ajung într-un loc diferit. Ei ajung în cer. Cei care cred în vechiile tradiţii pun copilul într-un copac viu. Îl învelesc într-o pătură sau în scoarţă de palmier. Se face o gaură în trunchiul copacului, se introduce trupul copilului, iar scorbura astfel creată se acoperă cu frunze de palmier. În acest fel, pe măsură ce copacul creşte spre cer, copilul va urca şi el. Având în vedere că nu pot să meargă în Puya, nu au suflet, şi continuă să trăiască, putându-se juca în cer ca îngerii“, a explicat un localnic.
