Oamenii de ştiinţă din Japonia au dezvoltat o cască de înaltă tehnologie, care „păcăleşte“ creierul uman, lăsându-l incapabil să facă diferenţa între realitate şi imaginaţie, relatează The Mail
Dispozitivul a fost testat pe un grup de voluntari cărora casca le-a indus convingerea că scenele pe care le vizionează se petrec „pe viu“, în faţa lor, când de fapt era vorba de nişte secvenţe înregistrate. Puterea dispozitivului pare să fie foarte mare, având în vedere faptul că unii dintre subiecţi nu au reuşit să facă deosebirea nici după ce mecanismele experimentului le-au fost descrise în amănunt.
Cercetătorii din spatele acestui proiect au explicat că, în principiu, este vorba de un proces asemănător celui care se petrece în thrillerul „Inception“, produs în 2010, peliculă în care Leonardo Di Caprio joacă rolul unui spion industrial, care este angajat de un influent om de afaceri să „planteze“ o idee în mintea rivalului acestuia. Intriga filmului – asemănătoare celei din seriile „Matrix“ – este generată de ipoteza potrivit căreia, în stare de reverie, oamenii nu mai pot face diferenţa între ce este real şi ce nu este, iar personajele visează în vis, fapt ce sporeşte gradul de complexitate al acţiunii.
Realitate substituţională
Testele efectuate cu această cască minune au presupus utilizarea unui sistem cunoscut sub denumirea de „realitate substituţională“ (RS), sistem dezvoltat de Laboratorul pentru Inteligenţă Adaptativă din cadrul Institutului RIKEN din Japonia. Coordonatorul proiectului, cercetătorul Keisuke Suzuki, a declarat pentru The Guardian că sistemul s-ar putea dovedi „un instrument util pentru investigarea felului în care experienţele conştiente ale oamenilor se constituie în scenele care se petrec zilnic“. Suzuki a explicat că, în vis, omul acceptă în mod natural ceea ce se întâmplă şi nu pune la îndoială realitatea experienţelor, indiferent cât de nerealiste are fi acţiunile. De aceea, echipa pe care el o coordonează şi-a propus să exploreze mecanismele cognitive care stau la baza puternicei încrederi pe care omul o are în realitate. „Întrebarea la care încercăm să răspundem este «Cum putem avea încredere în lucrurile pe care le percepem?». Pentru a reuşi în acest demers, aveam nevoie de o platformă experimentală care să prezinte scene pe care participanţii să le creadă reale, dar al căror conţinut să îl putem manipula“, a explicat Suzuki.
„Inception“… în teste
În cadrul experimentului – simplu, dar eficient -, subiecţii au fost filmaţi în timp ce pătrundeau într-o încăpere, unde primeau indicaţii de la oamenii de ştiinţă în legătură cu ceea ce trebuiau să facă mai departe. Voluntarii au fost rugaţi să se aşeze pe un scaun şi să îşi pună pe cap casca de test. În cască era încorporat un monitor care afişa o serie de imagini, dintre care unele erau transmise în direct, iar altele erau înregistrate. Prima secvenţă era o transmisiune „falsă“ în direct şi îl prezenta pe unul dintre cercetători întorcându-se în încăpere şi întrebând subiectul dacă totul este în regulă. Următoarea scenă prezenta o „dublură“ a subiectului – mai exact acesta viziona înregistrarea momentului în care el a intrat în cameră. Cea de-a treia secvenţă era o a doua transmisiune „falsă“ în direct, în care cercetătorul revenea în încăpere şi explica felul în care funcţionează experimentul. Ultimele două scene trasmise au fost „în direct“ şi prezentau acelaşi cercetător intrând din nou în camera de test şi spunându-i subiectului că până în acel moment totul fusese o înregistrare video.
În cele mai multe cazuri, scena cu „dublura“ a atras atenţia subiecţilor, aceasta fiind elementul care le-a semnalat faptul că era vorba despre o înregistrare. Totuşi, destul de mulţi nu au putut face deosebirea între transmisiunile live şi înregistrări, nici măcar după ce întregul experiment le-a fost explicat – ceea ce înseamnă că au considerat scenele false drept reale şi nu le-au putut distinge de realitate. În plus, testele au arătat faptul că, dacă subiecţii îşi mişcau capul, atunci „efectul Inception“ era cu atât mai puternic.
Utilitate în medicină
Profesorul Suzuki a precizat că testele de acest fel pot ajuta medicii să înţeleagă comportamentul pacienţilor de la psihiatrie care prezintă tulburări de personalitate şi halucinaţii, având în vedere că aceste afecţiuni îi fac să „vadă“ mai multe realităţi. „Sistemul nostru poate fi folosit pentru a manipula potrivirile dintre rezultatele senzoriale aşteptate şi cele reale în medii extrem de realiste, confirmând astfel una dintre teoriile actuale legate de schizofrenie. Testele pot contribui la recrearea simptomelor de schizofrenie în mod controlat, ajutând astfel la găsirea unor noi căi de tratare a acestei afecţiuni“, a mai spus Keisuke Suzuki.
